un blog despre animale de companie

Category archive

Animale Salbatice

informatii interesante, haioase si multe curiozitati din lumea inconjuratoare

Totul despre Alpaca – noul animal de companie – partea a II-a

in Animale Salbatice Scris de

Te întrebi dacă poți să ai un animal Alpaca acasă, ca și animal de companie? Răspunsul este cu siguranță DA! Animalele Alpaca sunt tot mai des întâlnite în ferme și chiar în casele oamenilor în ultimii ani. Motivele pentru care acest lucru se întâmplă sunt disecate în continuare.

Dar înainte de a vă povesti despre Alpaca și comportamentul lor, vrem să vă facem cunoștință cu unul dintre cei mai cunoscuți polițiști ai țării noastre, Marian Godină. În articolul de pe site-ul său, www.mariangodină.ro, acesta povestește ”Cum am ajuns să avem o alpaca” – este o lectură interesantă și o poveste frumoasă totodată.

 

Generalițăti despre Alpaca

Animalele Alpaca sunt niște animale sociale care trăiesc în turme și în grupuri de familii care sunt formate din un mascul, o femelă și puii lor. Sunt niște animale blânde, curioase, inteligente și mereu dornice să descopere lucruri noi. Deoarece în sălbăticie sunt victimele prădătorilor cum ar fi Pumele, Alpaca au devenit niște animale precaute și nervoase atunci când simt o amenințare posibilă. Le place să aibă spațiul lor și s-ar putea să nu le placă să vadă un alt animal Alpaca sau un om care se apropie, mai ales din spate. Își anunță turma dacă observă ceva neobișnuit scoțând niște sunete ascuțite, puternice. Dacă sunt nevoite să se apere, turmele de Alpaca atacă folosindu-și picioarele din față, dar și scuipând și lovind cu picioarele din spate. Deoarece labele picioarelor au la bază pernițe, asemenea pisicilor, loviturile lor nu sunt foarte dureroase, dar cu siguranță vor lăsa urme.

 

Caracteristici comportamentale ale animalelor Alpaca

  1. Scuipatul. Nu toate animalele Alpaca scuipă, dar toate au această capacitate. Totuși, acest scuipat poate să fie doar mult aer și cu puțină salivă, sub formă de avertisment. Dar de obicei, Alpaca scuipă aducând la suprafață acizii din stomac și îl proiectează înspre țintele lor. După ce folosesc această metodă de protecție, Alpaca va avea buza de jos lăsată și gura îi va fi oarecum searbădă – aceste efecte se datorează acidului din stomac.
  2. Contactul fizic. Odată ce se familiarizează cu persoanele din jurul lor, Alpaca se vor lăsa să fie mângâiate pe spate și pe gât. Veți putea să munciți cu ele și să le dresați. Pot chiar să învețe să mănânce din mână. Totuși, trebuie să țineți cont că animalelor Alpaca nu le place să fie prinse în brațe. Odată învățate cu socializarea, unele Alpaca vor tolera să fie mângâiate peste tot corpul, dar adeseori vor continua să opună rezistență atunci când vine vorba de atingerea picioarelor sau a abdomenului.
  3. Igiena. Alpaca își controlează dezvoltarea paraziților intestinali folosind o zonă comună pentru acumularea bălegarului, loc în care nu vor mânca niciodată. În habitatul lor natural, mai ales acolo unde hrana nu este abundentă, aceasta este o metodă eficientă de a-și proteja zona verde. Din păcate, femelele au obiceiul de a se aduna toate într-o linie dreaptă și de a-și face nevoile în același timp, ceea ce ocupă destul de mult spațiu. Totodată, animalelor Alpaca le place să se scalde în nisip și chiar dacă zona îngrădită în care le țineți nu are nisip, aceștea vor găsi o zonă în care să își facă un loc de scăldat.
  4. Dresajul. Animalele Alpaca sunt perfecte pentru dresaj, putând chiar să fie dresate de către copii folosind un ham. Atunci când dresați o Alpaca, veți putea să ajungeți în punctul în care aceasta va sări peste obstacole, va ocoli baloți de fân, va merge pe poduri și chiar vor sări mici garduri. Trebuie doar să le oferiți recompense și să le învățați cu socializarea încă de când sunt mici.
  5. Sunetele. Sunetele pe care animalele Alpaca le scot variază de la un individ la altul, dar în general se aude un fel de murmur. Acest murmur este în general un sunet de liniștire, de calmare, anunțând astfel ceilalți membri ai turmei că totul este în ordine. Atunci când sunt în pericol, Alpaca scot niște sunete înalte, aproape ca un strigăt. Această reacție poate să fie scoasă la iveală și la apariția altor animale. Când două animale se luptă, aceștia totodată scot sunete ascuție, asemenea unor strigăte, menite să își intimideze adversarul. Lupta determină dominanța în cadrul turmei, dreptul de a se împerechea cu femelele din grup și este în general generată din cauza acumulării de testosteron. Din acest motiv, în general masculii sunt ținuți separați.
  6. Sunt de ajutor. Alpaca este un gardian excelent pentru alte turme de animale cum ar fi vacile, oile sau caprele. Pot să trăiască alături de alte animale domestice, în mare parte pentru că acestea nu le intimidează. Sunt de asemenea capabile să țină altă animale de pradă la distanță, cum ar fi coioții, sconcșii și nevăstuicile. Ca și bonus, animalul Alpaca poate să vă ajute cu menținerea gazonului pentru că, spre deosebire de oi, Alpaca mușcă firul de iarbă de la bază, nu îl smulge. Totodată, Alpaca poate să fie folosită pe post de transportor atunci când mergeți într-o drumeție.

După cum vedem, Alpaca sunt niște animale ușor de întreținut și cu o personalitate care le permite să fie considerate animale de companie. Sunt într-adevăr destul de mari, dar pentru crescătorii de animale sau pentru o fermă, acestea fac notă discordantă cu restul animalelor.

Este o plăcere să ai un prieten blănos în apropiere și mai ales unul care se lasă mângâiat, dresat și care este și un gardian excelent.

 

 

Totul despre Alpaca – noul animal de companie

in Animale Salbatice Scris de

Alpaca este un membru domesticit al familiei cămilelor (cameloid). Familia cameloidelor mai includ și Lamele, Guanaco și Vicunia din zona Americii de Sud, precum și cămilele Dromader și Bactrian din Asia și Africa. Această familie de animale este originară din câmpiile Americii de Nord, existând acolo începând cu mai bine de zece milioane de ani. Un strămoș comun al cameloidelor din America de Sud a migrat în urmă cu aproximativ 2,5 milioane de ani. Din acest strămoș comun au apărut speciile Vicunia și Guanaco care pot să fie găsite în continuare în munții Anzi. Se crede că undeva în urmă cu aproximativ 6000 de ani, specia Alpaca a fost creată prin încrucișări selective, fiind mult influențată de Vicunia. Există similarități între specia Alpaca și Vicunia atât în ceea ce privește mărimea, fibrele, cât și dentiția.

Guanaco
Specia Guanaco
Specia Vicunia

Astăzi există aproximativ 3,5 milioane de animale din specia Alpaca în zona Anzilor, majoritatea dintre ele fiind identificate în Peru. În anul 1984 a avut loc cel mai mare export de Alpaca în America de Nord, unde turmele de Alpaca au crescut de la doar câteva zeci la peste 20.000 de animale. Animalele Alpaca sunt populare în întreaga lume pentru blana lor luxoasă, dar și ca animale de companie în Canada, Anglia, Noua Zeelandă, Polonia, Franța, Israel și SUA.

În România, cel mai popular caz este cel al bine-cunoscutului polițist Marian Godină, care are ca și animal de companie un Alpaca.

Cum se alege un mascul Alpaca?

Alegerea unui mascul este cea mai importantă decizie pe care un crescător va trebui să o ia. Motivul este faptul că în fiecare an, dintr-o turmă de Alpaca, 50% din materialul genetic provine de la masculi. De-a lungul timpului procentul poate să crească pentru că adeseori un singur mascul este folosit pentru reproducere.

Atunci când alegem un mascul trebuie să fim obiectivi. Se poate merge la show-uri de profil, dar de multe ori se întâmplă ca specimenele de acolo, chiar dacă sunt considerate a fi cele mai bune, să ascundă unele defecte. Din acest motiv, este indicat să cunoaștem în detaliu markerele pe care să le urmărim atunci când evaluăm un mascul Alpaca. Există anumite descrieri ale speciei folosite pentru a se evalua animalele în zonele Boliviei, Chile, Peru, Australia, etc. Aceste formurale au fost create pentru a încerca să se descrie obiectiv un animal alpaca acceptabil, nefiind niște descrieri complete, definitive. Totuși, aceste formulare oferă cititorului un cadru de referință și o metodă de a aborda evaluarea animalului luând în considerare o gamă largă de variabile.

Formularele de evaluare

Acestea sunt cunoscute ca și formularele ARI, fiind dezvoltate ca urmare a cercetărilor realizate asupra animalelor Alpaca, de veterinari și de cunoscători în acest domeniu. Aceste formulare au cunoscut modificări continue, pe măsură ce tot mai multe animale Alpaca au fost evaluate. Formularele evaluează animalele din mai multe perspective:

– fenotipul

– compoziția structurală

– starea de sănătate generală

– parametrii pentru înălțime și greutate

– inimă

– dezvoltare sexuală

– calitatea fibrelor

Sistemul de evaluare este format din două niveluri, care se suprapun oarecum și se completează reciproc. La evaluarea fizică, un veterinar analizează animalul ”din cap până în picioare”. Rolul acestora este să identifice existența unor eventuale defecte, cum ar fi cataracta, hernii, mușcătură greșită, etc. Al doilea nivel de evaluare este legat de fenotip. Aceasta înseamnă că se analizează caracteristici cum ar fi forma capului, a urechilor sau lungimea botului.

Specia Alpaca

Printre cele mai importante aspecte ale evaluării este cea a fibrelor (blănii). Obținerea de fibre de lux este ceea ce își dorește orice crescător în urma programului de împerechere. La selecția masculilor trebuie să încercați să identificați calitatea fibrelor din perspectiva greutății și a grosimii acestora. Cu cât blana este mai grea și firul de păr mai subțire, cu atât provocarea este mai mare. În America de Sud se crede că raportul cel mai bun între greutate și grosime este de 3 – 4 kg (total greutate blană) și o grosime a firului de 23 microni. Există și înregistrări de masculi care reușesc să atingă 5 – 6 kg greutatea blănii și o grosime a firului de păr între 20 – 24 microni. Totodată, această evaluare se face o dată pe an. Este posibil ca din cauza condițiilor de trai, a mâncării, grosimea firului de păr și greutatea blănii să se schimbe de la un an la altul pentru animalele Alpaca. Pentru măsurarea grosimii se folosește un scaner cu laser care creează o histogramă de-a lungul vieții animalului. Crescătorii experimentați pot să evalueze calitatea blănii și prin simpla analiză la atingere a densității blănii. Densitatea și regenerarea influențează mult greutatea, motiv pentru care analizarea acestor caracteristici pot să ajute mult la alegerea unui mascul.

Fenotipul și Genotipul

În America de Nord, animalele sunt adeseori prezentate ca fiind agresive și într-o mare măsură doar aspectul lor aduc valoare. Genotipul reprezintă materialul genetic pe care animalul Alpaca îl posedă. Aceasta înseamnă că pot să fie incluse sau descoperite gene care nu sunt prezente în analiza fenotipului și care pot să apară doar la următoarea generație. Aceste gene ascunse pot să poarte cu ele atât trăsături bune, cât și unele mai puțin bune. Au existat situații de dezastre complete într-o turmă întreagă de Alpaca din cauză că nu s-a acordat foarte multă atenție Geneticii. Un bun exemplu este piticismul. Această genă poate să fie transmisă la urmași de către purtător.

În concluzie, analiza animalelor Alpaca și mai ales a masculilor poate să fie făcută în mod obiectiv, urmărind anumite criterii și inclusiv din punct de vedere științific. Sistemul de evaluare prezentat mai sus poate să fie modificat în momentul în care se identifică noi caracteristici sau se descoperă noi metode de analiză. Utilizarea unei analize obiective va crește șansele de obținere a unor turme de animale Alpaca de calitate superioară.

 

 

 

Da, și ariciul poate fi un animăluț de companie!

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de
arici

Este mic, țepos, nu foarte prietenos la o prima vedere și totuși a reușit să frângă multe inimi în rândul oamenilor, ajungând un membru veritabil în familiile acestora. Micul animăluț, ce iese la plimbare la ceas de seară, a ajuns să fie preferat drept companion deoarece este foarte ușor de întreținut și nu provoacă alergii.

Lăsând la o parte aparențele, micul țepos este un animăluț de-a dreptul fascinant, cu un mod de viață interesant și cu o importanță foarte mare în ecosistemul natural.

Generalități

Ariciul este un mamifer primitiv (există de milioane de ani) mic, nocturn și insectivor. Aparține Regnului Animalia, Clasa Mamalia, Ordinul Insectivora, Familia Erinaceinae. Sunt identificate 17 specii de arici, grupate în 5 genuri, care sunt răspândite în zonele temperate și calde din Europa și Asia și a fost introdus cu success și în Noua Zeelandă (Erinaceus europaeus). În Romania trăiește o specie distinctă, Erinaceus roumanicus.

Aspecte morfologice

Micul mamifer, în funcție de specie, poate atinge, în medie, 33 de centimetri în lungime și o greutate de 800-1200 g. Membrele sunt mici și puternice, cele posterioare puțin mai lungi și musculoase comparativ cu cele anterioare. Fiecare membru este prevăzut cu cinci degete fără gheare; primul și ultimul deget sunt mai scurte decât restul degetelor. Ochii sunt mici și urechea externă este slab dezvoltată. Au botul mic și ascuțit și un simț olfactive foarte bine dezvoltat. Corpul este rotund, are aspect de pară, iar partea dorsală și cea laterală  sunt acoperite în întregime cu ace lungi și foarte ascuțite. Acestea sunt alcătuite din cheratină și pot ajunge până la 2 cm lungime. În funcție de specie, pe corpul aricilor pot fi prezente între 5000 – 7000 astfel de ace. Acele reprezintă fire de păr modificate, goale pe interior, având o cameră de aer ce le face mai ușoare. Vârful acestora este mai deschis la culoare, dând ariciului un aspect camuflat. Partea ventrală și botul sunt acoperite cu păr aspru. Culorile ariciului variază, în funcție de specie, de la crem, la maro roșcat, maro închis, gri.

Mediul natural

Aricii, în mediul natural, se întâlnesc des în zone împădurite, cu vegetație deasă, în jurul fermelor și gospodăriilor. Sunt animale singuratice, nocturne și se hrănesc în special cu insecte dintre cele mai variate: cărăbuși, gândaci de sol, greieri, larve de țânțari, viermi care atacă plantele, melci, omizi etc. În dieta lor intră peste 250 de specii de insecte, lucru ce îi face foarte apreciați in mediul rural, fiind considerați sanitarii recoltelor. Își folosesc botul ascuțit pentru a scurma în pământ. Tolerează foarte bine substanțele toxice și pot consuma și insecte otrăvitoare, șerpi, broaște, șoareci, ouă ale păsărilor care își fac cuiburi la sol, dar și vegetale, iarbă, pepeni, ciuperci, fructe de pădure etc. Sunt imuni la veninul șerpilor.

Aricii evită să iasă la plimbare ziua, ei pornesc în căutarea hranei noaptea, iar prădătorii naturali sunt puțini: câinii, vulpile, bursucii și bufnița. Principalul mecanism de apărare este haina de țepi. Când se simte în periocol, ariciul se transformă într-un adevărat ghem de ace. Musculatura foarte dezvoltată de la nivelul pielii permite ascunderea întregului corp sub scutul de țepi. Aceștia pot rămâne în această poziție timp îndelungat.

Când se deplasează, aceștia pot scoate sunete precum grohăitul porcilor.

Viteza de deplasare a aricilor nu este de neglijat. Chiar dacă picioarele sunt scurte  și nu par alergători veritabili, ei pot ajunge să se deplaseze cu până la 19 km/h, pot înota și se pot cățăra. Cu toate că este un animăluț nocturn, văzul nu este punctul lui forte, simțurile lui cel mai bine dezvoltate sunt cel al mirosului și auzul.

Un fenomen specific aricilor este hipersalivația. În momentul în care intră în contact cu ceva nou, chiar și cu mirosuri puternice, aceștia produc o salivă spumoasă, cu care învelesc lucrul respectiv, apoi se rostogolesc în această spumă, pentru a-și acoperi țepii cu ea. Specialiștii cred că pot exista mai multe variante ale acestui fenomen:

–          spuma poate conține o substanță repelentă, care ține prădătorii la distanță;

–          își camuflează propriul miros;

–          are rol de feromoni, pentru atragerea partenerelor.

În mediul natural, pe timpul iernii, aricii hibernează. În sezonul cald, ei încep pregătirea pentru sezonul rece și se hrănesc în exces, ajungând să-și dubleze greutatea, prin acumulare de grăsime. Hibernarea începe în septembrie – octombrie și ține până în martie – aprilie. Acesta se retrage într-o vizuină subterană pentru a se adăposti de viscol și ger. Vizuina este căptușită cu strat gros de frunze uscate și este un loc extrem de curat, deoarece aricii sunt animale cărora le place curățenia. Atunci când intră în starea de hibernare, toate funcțiile fiziologice își încetinesc considerabil activitatea. Ritmul cardiac se reduce de la cca. 250 bătăi pe minut la 20 – 24, respirația scade de la cca 50 pe minut la 6-7. Dacă afară sunt temperaturi foarte scăzute, acesta poate să nu respire timp de 5-10 minute.

După ieșirea din hibernare principalul lor scop este reproducerea!

Împerecherea are loc în lunile de primăvară, aprilie-mai. iar gestația, în funcție de specie, durează între 25-50 de zile. Se pot naște între 2 -7 pui, care au aproximativ 5 cm lungime, mai puțin de 30 de g și prezintă peri pe partea dorsală, care se transformă ulterior în țepi și, treptat, învață să se facă ghem. Dacă sunt speriați, înainte de formarea țepilor, au tendința de a sări în sus. Masculii stau alături de femelă doar pentru împerechere. Puii. după câteva săptămâni de viață, încep să cerceteze mediul, iar după trei luni devin independenți.

Maturitatea sexuală o ating după un an de viață. În procesul de formare al țepilor, aricii tineri trec prin așa numitele năpârliri, 3-4 năpârliri, care încep la vârsta de o lună și țin până la 5-6 luni. Procesul poate fi dureros, iar aricii, în această perioadă, preferă să stea mai mult ghemuiți.

În sălbăticie, speranța de viață este de 2-4 ani, însă, din fericire, în captivitate, acesta poate atinge 6 – 7 ani de viață.

In captivitate

  • Deoarece este un animăluț singurtic, este de preferat să aibă un spațiu doar pentru el, un acvariu sau o cușcă mai mare.
  • Este necesară amenajarea adăpostului într-un unui loc ferit, prevăzut cu o ascunzătoare, chiar și un bazin cu apă.
  • De evitat mângâierea și manipularea puilor în perioada de năpârlire. Calmarea durerilor se poate face cu băițe calde, cu soluții pe bază de ovăz.
  • Comunicarea prin intermediul țepilor: dacă cei de pe spate sunt ridicați, posibil ca animăluțul să fie speriat; dacă sunt doar cei de pe creștet, animăluțul este precaut și nesigur; dacă sunt culcați pe spate, ariciul este liniștit și relaxat.
  • Este un animăluț care se sperie foarte ușor și trebuie evitate zgomotele puternice și mișcările bruște, ca și agitația în jurul lui.
  • Atenție la alimentație, ariciul poate fi predispus obezității, este un animăluț pofticios și are tendința să mănânce alimente bogate în grăsimi.
  • Dieta trebuie să fie echilibrată, săracă în grăsimi și mai bogată în proteine și de preferat administrată în prima parte a zilei și completată cu mici gustări în restul zilei.
  • Atenție la lapte, aricii au intoleranță la lactoză.
  • Nu sunt agresivi, însă dacă îi luați în mână și aceasta miroase a mâncare, pot fi tentați să apuce cu gura. Din fericire, înainte de a apuca, au tendința să lingă, și acest lucru poate fi considerat un avertisment.
  • Le place să sape și să se cațăre, dacă sunt ținuți nesupravegheați este de preferat ca locul de adăpostire, cușca sau țarcul, să fie prevăzute cu un capac.
  • Nu poziționați cușca în bătaia directă a soarelui.
  • Este de preferat să creșteți un arici încă de când este pui, interacțiunea permanentă cu acesta este esențială pentru a se îmblânzi.
  • Atenție la temperatura ambientală, pe timpul iernii: dacă aceasta scade sub 24 de grade C, ariciul se pregătește de hibernare, iar la peste 30 grade C, are o stare de moleșeala și se stresează.
  • Și aricii suferă de boli comune oamenilor: cancer, afecțiuni cardiovasculare sau hepatice. Ficatul gras este o predispoziție frecventă, mai ales în cazul celor hrăniți cu multe grăsimi și zaharuri. Pot transmite o dermatofitoză, provocată de Trichophiton erinacei.
  • Atenție la consumul insectelor contaminate cu insecticide, căci pot genera probleme digestive și chiar moartea aricilor.
arici
arici

Curiozități: O întrebare, mai mult haioasă, se referă la modalitatea în care se desfășoară actul de împerechere, ținând cont de răspândirea acelor pe mare parte din corpul aricilor. Se rănesc aceștia când ajung să se împerecheze? Răspunsul este, nu. În momentul copulării, femela își ridică foarte mult coada și bazinul în sus, dând posibilitatea masculului să-și apropie mijlocul abdomenului, unde este situat penisul acestuia.

Ratonul, un “bandit” în rândul animalelor de companie.

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de

Să ai un raton ca animal de companie pare ciudat, însă deloc de neimaginat în zilele noastre. Din ce in ce mai des, aceste animăluțe haioase sunt integrate în familiile oamenilor și ocupă un veritabil loc în cadrul acestora.

Pentru zona noastră geografică, ratonul pare un animal exotic, însă trebuie să știm că în arealul lui natural el se întâlnește foarte frecvent în comunitățile oamenilor, apărând foarte des în localitățile urbane.

Ratonul este originar din America de Nord,  arealul de răspândire este situat din sudul Canadei până în Panama. Acesta este un locatar des întâlnit în orașele din SUA, America Centrală și Canada. Cristofor Columb a fost primul care a lăsat informații despre aceste animale, catalogate drept câine, pisică, bursuc sau chiar urs.

În Europa ratonii au fost aduși, în special, pentru a popula ferme dedicate blănii lor, însă, din ferme, s-au răspândit  în sălbăticie, în zona munților Caucaz. Se crede, totuși, pe baza unor fosile descoperite în Franța și Germania, că ratonul a trăit și în Europa, cu 25 de milioane de ani în urmă.

Ratonul (Procyon lotor) este un mamifer omnivor, care face parte din ordinul Carnivora, familia Procynonidae. Denumirea de raton vine din cuvântul indian “arakun” care se traduce “ cel care se scarpină”, iar numele latin “lotor” înseamnă “spălător”, lucru ce se referă la obiceiul său de a spăla hrana (în realitate se pare că prin udarea hranei și a lăbuțelor își stimulează simțul tactil).

Aspect

Ratonii sunt animale de talie medie, cântăresc până la 10 Kg, iar corpul, fără coadă, măsoară între 40 și 70 de cm. Cele mai mici exemplare se găsesc în sudul Floridei, masculul cântărind cu până la 20% mai mult decât femela. Ratonul este animalul cu cea mai mare variație de greutate, deoarece la începutul iernii ei pot cântări de două ori mai mult decât primăvara, datorită depozitelor de grăsime pe care le acumulează. Sunt animale arboricole și se întâlnesc în zone unde există apă și păduri, fiind recunoscuți și ca excelenți înotători.

Corpul lor lung este acoperit cu blană deasă, perfect adaptată pentru zonele cu climat rece din America de Nord. Culorile blănii pot varia în tonuri de gri, cenușiu, negru, alb și maro. Simțurile cele mai dezvoltate sunt auzul, mirosul și pipăitul, văzul lor este mai slab dezvoltat.

O particularitate interesantă o reprezintă labele din față, care sunt extrem de mobile și de o dexteritate incredibilă, asemănătoare mâinii umane. Datorită acestor caracteristici, ratonul poate efectua numeroase activități: poate deschide geamul, poate descuia cușca, poate dezlega șireturile, poate sustrage din buzunare monede și alte obiecte mici. Mersul este plantigrad, toată partea inferioară a labei are contact cu solul, caracteristică specifică urșilor, care le sunt rude. Labele se termina cu gheare neretractabile. Picioarele din spate se pot roti la 180 de grade, permițându-le să se urce și să coboare din copaci cu capul înainte. Picioarele scurte în raport cu mărimea corpului îi împiedică să alerge pe distanțe mari și nici nu pot face salturi ample. Viteza maximă de deplasare este cuprinsă între 16 și 24 Km/h, iar în apă pot sta până la câteva ore și pot înota cu 5 Km/h. Uimesc prin capacitatea lor de a se cățăra în copaci, în ciuda aspectului greoi al corpului si a picioarelor scurte.

Capul ratonilor este prevăzut cu urechiușe mici și rotunde, îmbrăcate în blană albă, cu un bot ascuțit și o față lată. Ratonii sunt celebri pentru “masca” pe care o poartă pe față. Întrucât combinația dintre fața lată și dunga neagră care le traversează ochii le dau o veritabilă înfățișare de bandiți. Coada este lunga, are și ea între 20-40 de cm și se prezintă cu blana colorată în degrade, cu inele de culoare neagră.

Hrănirea

Ratonul este un mamifer nocturn, omnivor. În sălbăticie se hrănește, în special noaptea, cu pești, broaște, melci, insecte, viermi, crustacee, mici păsări, rozătoare sau reptile. În dieta sa mai intră și nuci, alune, fructe, lăstari sau ouă. Deși sunt animale nocturne, ratonii pot ieși ziua pentru a profita de sursele de hrană disponibile. În preajma localităților pot ajunge să cotrobăie prin gunoaie sau chiar să cerșească hrană de la oameni. În captivitate, dieta trebuie să conțină și fructe și legume proaspete, carne proaspătă de pui, curcan sau pește; carnea roșie trebuie evitată, deoarece aceste animăluțe simpatice sunt predispuse la obezitate și, implicit, la insuficiență cardiacă.

Comportamentul

În sălbăticie, ratonii sunt mult mai activi noaptea, primăvara, vara și toamna. Iarna au tendința de a sta cât mai mult în cuib, mai ales în zonele foarte friguroase, însă nu hibernează în adevăratul sens al cuvântului. Ratonii își fac cuiburi în scorburi de copac. Se crede că adulții trăiesc solitar, însă este dovedit că ei își împart teritoriul cu alți ratoni de sex opus, iar în perioada de împerechere, masculii se pot aduna în grupuri de 4 – 5 membri, apărându-se împotriva prădătorilor. Începând cu vârsta de 12- 14 luni, puii de raton devin independenți. Raza de acțiune a ratonilor ajunge până la 50 de km pătrați în mediul rural și până la 3 hectare în mediul urban.

Inteligența ratonilor este binecunoscută, deoarece ei reușesc să-și amintească anumite lucruri chiar și după 3 ani de zile. IQ-ul lor este încadrat între pisică și maimuță.  Ratonii sunt animale foarte adaptabile, lucru care a contribuit la transformarea lui în animal de companie. Fiind des întâlnit în casele americanilor, din ce în ce mai mulți români își doresc acest animăluț și în familiile lor. Deși este un mamifer deosebit, haios și foarte atrăgător la prima vedere, trebuie să ținem cont că este totuși un animal sălbatic și că instinctul agresiv nu dispare. Poate ataca feroce dacă se simte încolțit dar, pentru a se hrăni, nu atacă animale mai mari ca el.

În captivitate, sterilizarea le poate tempera comportamentul agresiv, însă trebuie să știm că ei nu pot fi dresați. Dacă ne hotărâm să aducem în familie un raton trebuie să avem în vedere că ratonul trebuie adoptat de la crescători specializați. Găsirea unui medic veterinar specializat este foarte importantă. Modul de creștere, dieta, întreținerea și tratamentele ce îi sunt aplicate ratonului trebuie să fie sub stricta supraveghere a unui specialist. Ratonii trebuie vaccinați contra rabiei și răpciugii.

Ratonii sunt animale care au nevoie de foarte multă atenție, sunt foarte gălăgioși și energici. Ei emit foarte multe vocalize, s-a descoperit că pot emite peste 51 de sunete: ciripesc, fluieră, mârâie, șuieră, latră, plânge, chelălăie și chiar țipă. Le place să sape. Pentru a minimaliza pagubele în locuință, este de preferat să aibă un loc special amenajat și dotat cu obiecte și chiar pomi, pentru a-i ține ocupați. Ca și pisicile, au tendința să-și facă nevoile în același loc, departe de locul unde se hrănesc sau dorm.

Un raton se poate spăla cu șampon, de maxim două ori pe an, pentru a evita reducerea grăsimilor pielii. Cada se poate umple cu apă și acesta se poate lăsa să se joace în apă.

Perioada de împerechere începe de la sfârșitul lunii ianuarie și ține până la jumătatea lunii martie. În mediul natural, masculii își măresc arealul de căutare pentru a-și găsi femele pe care le curtează 3-4 zile. Au loc mai multe întâlniri nocturne, în care preludiul durează mai mult de o oră. Aproximativ o tremie dintre femele se împerechează cu mai mult de un mascul. Dacă o femelă își pierde puii, sau nu rămâne gestantă, se mai poate împerechea cu alt mascul, după 40-80 de zile. Femelele nasc primăvara între 1 și 7 pui, după o perioadă de gestație de 63 de zile. Puii deschid ochii după 20 de zile de viață. Masculii nu rămân lângă pui, aceștia rămân în grija mamelor.

 

Speranța de viață în mediul natural este mica, între 2 – 3 ani, însă în captivitate, ratonii pot trăi până la 20 de ani.

 

Fascinantele viețuitoare subacvatice. Bergia coerulescens

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de

Nu de puține ori ne-am putut da seama că viața bate filmul, cum se zice, și la fel se poate afirma și că natura, cu viețuitoarele ei, întrece imaginația noastră. Ființe mai mici sau mai mari, cu forme, culori și mediu de viață divers ne fascinează, ne surprind și ne trezesc curiozitatea.

Una din frumusețile exotice incontestabile ale naturii este Bergia coerulescens, un melc de apă fascinant ca înfățișare și coloristică. Acesta traiește în Oceanul Atlantic, centrul și vestul Mării Mediterane, în apele din Caraibe și Jamaica.

Molusca în cauză face parte din Regnul – Animalia, Încrengătura – Mollusca, Clasa – Gasteropoda, Ordinul – Nudibranchia, Familia – Aeolidiidae, Genul – Berghia, Specia – Bergia coerulescens.

Melcul marin este destul de mic, în general exemplarele ajung până la maxim 7 cm. Identificarea lui se face destul de ușor, corpul este de culoare albă și prezintă pe suprafață niște formațiuni asemănătoare unor “degete”, colorate în bleu și cu vârful galben. Aceste formațiuni se numesc Cerata și au dublă funcție, respiratorie și de apărare.

Bergia coerulescens se hrănește cu anemone. Ca majoritatea moluștelor din aceeași familie, melcul colectează substanțele veninoase în vârful Cerate-lor, devenind, la rândul lui, veninos.

Ca toți melcii din ordinal Nudibranchia și aceștia sunt hermafrodiți, au atât aparat genital femel cât și mascul. În momentul împerecherii, ambii parteneri încearcă să penetreze cu penisul corpul celuilalt pentru a depune materialul seminal. Masculul victorios, care reușește penetrarea, este cel dominant. Ouăle sunt depuse într-un substrat, unde se dezvoltă și eclozează, transformându-se în larve, apoi în adult.

Datorită înfățișării splendide, melcii marini sunt crescuți și pe post de animale de companie. Acvariile marine sunt populate cu aceștia, însa inconvenientul major este faptul că au o durată de viață scurtă, doar de câteva luni.

Generalități despre melcii de apă din Genul Nudibranchia

Începând cu anul 1943, când Jacques-Yves Cousteau a folosit pentru prima dată în istorie costumul autonom de scufundare, minunile din lumea subacvatică au ieșit la suprafață, putând fi admirate de toată lumea. Pe lângă toate creaturile fascinante care trăiesc sub apă, cele din genul Nudibranchia sunt unele dintre cele mai uimitoare, datorită frumuseții lor, culorilor incredibile și formelor exotice. Modul lor fascinant de deplasare a adus melcilor de mare și numele de fluturi ai oceanelor.

În zilele noastre se cunosc peste 7500 de moluște care rezistă pe pământ de mai bine de 600 milioane de ani.

Pe planetă există mai mult de 3000 de specii diferite de Nudibranchia.

Chiar dacă în stadiul larvar carapacea este prezentă, după metamorfoza în adult aceasta dispare.

Numele Nudibranchia provine din latină, nudus = gol, dezbrăcat și brankia = aparat respirator. Principalul aparat respirator nu este protejat de carapace, iar cel secundar se numește Cerata.

În general, forma corpului este alungită și simetrică, iar dimensiunile sunt între 3 mm și 15 cm.

Durata de viață este destul de scurtă, de la câteva luni până la maxim 3 ani, pentru unele specii.

Moluștele Nudibranchia se pot împărți în două grupe, în funcție de morfologie: Dorids și Aeolids.

Grup Dorides

Cele din grupul Dorids prezintă o pereche de “antene”, rhinofore, pe cap și organe de respirat, sub formă de coadă stufoasă, asemănătoare unor pene grupate, pe spate. La nivelul acestor formațiuni are loc un intens schimb de gaze.

Grup Aeolids

Cele din grupul Aeolids au rhinophore pe cap, însă corpul este îmbracat în multe formațiuni digitiforme, numite Cerata, cu rol respirator, digestiv și de apărare.

Rinophorele (antenele) sunt prevăzute cu senzori pentru “miros” și “gust”, sunt foarte sensibile și se pot retrage, pentru apărare.

Ochii sunt localizați la nivelul capului, în apropierea creierului, ei nu pot percepe imagini clare, ci măsoară intensitatea luminoasă.

Aparatul bucal este prevăzut cu dinți chitinoși, care sunt situați deasupra sacului care se numește radula și cu ajutorul căruia molusca se hrănește.

Molustele sunt carnivore, se hrănesc cu bureți, corali, anemone, câteodată cu alge sau chiar cu alți melci marini. Au capacitatea de a ingera prada potențial toxică, acumulează toxina extrasă și o folosesc în scop de apărare. Inamicii moluștelor sunt unele specii de crab și unii pești.

Deși melcii de mare am văzut că sunt hermafrodiți, având atât aparat sexual femel cât și mascul, totuși autofecundarea este rară. Copulația, de cele mai multe ori, este reciprocă, ambii parteneri dau și primesc material seminal și ambii vor depune ouă. Organele copulatoare sunt situate pe partea dreaptă a corpului, moluștele pozitionându-se opus una lângă alta. În general, ouăle sunt în formă de spirală și sunt depuse lângă prada din care se hrănesc. Ele au culoare albă sau roz, portocalie sau roșie, fiind determinate de hrana pe care o consumă. În funcție de temperature, dezvoltarea ouălelor poate dura între 5 și 50 de zile. Ouăle se transformă în larve planctonice (veligera), apoi în adult.

Sistemul de apărare al melcilor de mare este cu adevărat uimitor. Dacă melcii cu cochilie se pot retrage în aceasta pentru apărare, cei care nu au cochilie folosesc alte metode, ingenioase și sofisticate. Pierderea cochiliei a putut face ca aceștia din urmă să se poată dezvolta sub diferite forme uimitoare, să crească și să se miște mai rapid. Deplasarea mai rapidă, prezența unor țepi calcaroși pe corp, desprinderea unor părți din corp (autotomie), camuflajul, înseși culorile corpului (colorație aposematică) și posibilitatea de a-și schimba coloritul, sunt câteva din metodele lor de apărare contra prădătorilor. Pe lângă toate acestea, moluștele dețin și un mecanism chimic de apărare. Au glande în care secretă compuși toxici, gen acid sulfuric, folosiți în momentul în care sunt atacate,. Așa cum am văzut, moluștele pot extrage și toxine din surse externe, devenind ele însele otrăvitoare. Prădătorii vor ține minte, cu siguranță, să stea cât mai departe de aceste moluște micuțe, dacă au încercat anterior să le atace.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: http://www.advancedaquarist.com

Totul despre Gecko, șopârla animal de companie

in Animale Salbatice/Reptile Scris de

O nouă modă, sau pur și simplu atracție, pentru animalele cu “sânge rece”, aceea de a avea ca animal de companie o șopârlă  sau un șarpe, nu mai este așa o curiozitate în zile noastre.

Motivele pentru aceasta preferință pot fi diverse, de la modul de îngrijire, timpul necesar pe care putem să-l acordăm sau pur și simplu afinitatea pentru lumea exotică, însă la bază trebuie să fie dragostea și responsabilitatea pentru toate viețuitoarele ce ne înconjoară.

Generalități:

Din diversitatea de specii de șopârle, cele cunoscute sub numele de Geko sunt printre cele mai răspândite șopârle ca animal de companie datorită modului ușor de adaptare și înmulțire în captivitate.

Numele Gecko provine din dialectal Malay – gekoq; acesta, de fapt, nu este un cuvânt, ci o imitație a sunetului pe care îl scot aceste șopârle.

Din cele peste 5600 de specii de șopârle cunoscute în zilele noastre, peste 1500 fac parte din familia Gekkonidae, divizată, la rândul ei, în cinci subfamilii: Aeluroscalabotinae, Diplodactylinae, Eublepharinae, Gekkoninae și Teratoscincinae. Fiecare subfamilie conține sute de specii, de o diversitate impresionantă.

Această familie de șopârle, Gekkonidae, mai poate fi divizată și după aspectele morfologice legate de prezența, sau absența, pleoapei. Singura subfamilie de șopârle Gecko cu pleoape mobile este Eublepharinae, restul șopârlelor au o membrană transparentă, fixă, deasupra ochilor, iar pentru a-și curăța și hidrata ochii își folosesc limba.

O altă caracteristică uimitoare este forma pupilei. Șopârlele cu pupila rotundă sunt mai mult diurne, cele cu pupila îngustă, verticală, asemănătoare cu cea a pisicilor, au activitate nocturnă. Sensibilitatea la lumină este de 350 de ori mai mare la șopârlele nocturne față de oameni.

Aceste șopârle se regăsesc peste tot în lume, în zonele cu un climat cald, Ecuator, Emisfera Sudică, în deșerturi, insule și păduri tropicale. Pot avea diferite colori și modele, unele își pot schimba culoarea și pot deveni mai luminoase pe timpul nopții. Sunt șopârle de dimensiuni mici, lungimea variind de la 2,5 cm la 30 cm. Durata de viață este cuprinsă între 20-25 de ani.

Sexul șopârlelor se evidențiază după vârsta de 3 luni. Pe partea inferioară a corpului, masculii prezintă pori preanali așezați în formă de V, sunt și mai robuști și au capul mai mare, în comparație cu femelele.

Șopârlele sunt animale insectivore. În teritoriile lor naturale ele conviețuiesc foarte bine cu omul. Nu sunt agresive și se întâlnesc foarte des în apropierea caselor și sunt chiar acceptate în interiorul acestora pentru a “curăța” casa de insecte.

Sunetele emise de aceste șopârle sunt specifice. Ele pot varia de la sunete asemănătoare ciripitului de pasăre până la cele asemănătoare mieunatului de pisică sau lătratului de câine. În general, sunetele sunt scoase de către masculi pentru a atrage femelele, în perioada de împerechere.

Metodele de apărare față de prădători sunt diverse. Una din cele mai interesante este posibilitatea de pierdere a cozii, autotomie, însă aceasta se regenerează în timp.

O altă metodă este eliminarea materiilor fecale în direcția atacatorului, intimidându-l și făcându-l să renunțe la atac.

Pe lângă aceste motode de apărare, șopârlele au abilitatea de a se cățăra pe orice fel de suprafață, oricât de înclinată. Datorită conformației picioarelor și prezenței unor peri foarte fini (sete) pe talpă și degete, ele se pot cățăra (se lipesc) pur și simplu pe pereți și tavan. Șopârlele care nu prezintă acești peri pe talpă au degete cu gheare.

Fiecare setă are diametrul de 10-20 de ori mai mic față de un fir de păr. Aceasta, la rândul ei, este prevăzută cu peri și mai fini (spatulă). Fiecare milimetru pătrat conține aproximativ 14000 de sete cu 1000 de spatule.

Așa cum am văzut, există mii de specii de Gecko cu morfologie și abilități diferite.

În lumea animalelor de companie, una din cele mai răspândite specii este Gecko leopard (Eublepharis macularius). Se spune că această specie este rezistentă, ușor de întreținut și de adaptat și este potrivită pentru începătorii pasionați de reptile.

Generalități privind îngrijirea în captivitate:

Terariu cu capac – poate să fie din sticlă sau Plexiglas; mărimea diferă în funcție de câte exemplare dețineți. Se recomandă minim 40 L pentru un exemplar, însă, pentru un confort sporit, spațiul cât mai mare este binevenit. Este recomandat ca masculii să nu fie ținuți în același loc, deoarece pot deveni agresivi și se pot ataca. Se pot ține pereche, însă trebuie avut în vedere  că atunci împerecherea va fi iminentă.

Substratul – Este recomandat sa fie adaptat pentru fiecare specie în parte, în funcție de cel din mediul natural. Nisipul nu este recomandat pentru tapetarea podelei vivariumului. Unele șopârle îl pot mânca și urmările nu sunt tocmai plăcute, ba chiar fatale, deoarece nu-l pot digera. Se poate folosi substrat pe bază de hârtie, ziare, mochete speciale, plăci ceramice, fâșii de linoleum, fibră de nucă de cocos. Șopârlele își fac nevoile, de cele mai multe ori, în același loc, lucru ce ușurează igienizarea terariului.

Temperatura – este un element foarte important pentru reptile, în general. Fiind animale cu “sânge rece”, ele nu își pot regla singure temperatura corpului, ci absorb căldura din mediul exterior. În vivarium trebuie să existe zona cu aer cald (31-32 grade C) și zona cu aer rece (22-24 grade C). Temperatura nu trebuie să scadă sub 20 grade C. Sursele de căldură pot fi: covorașe electrice, becuri cu incandescență, pietre cu încălzire etc. Toate dispozitivele de încălzire ar trebui să fie prevăzute cu thermostat, pentru a evita supraîncălzirea și accidentele prin arsură, și termometru în fiecare zonă de căldură.

Decorațiunile – pentru un ambient cât mai natural sunt recomandate, ramuri și trunchiuri de copac, pietre, plante, ascunzători și o “cameră” cu umiditate puțin mai mare, preferată în perioada de năpârlire. Obligatoriu, trebuie amplasat un vas cu apă, menținută curată tot timpul, în care șopârla se va îmbăia, însă va și bea apă din acest loc.

Alimentația – așa cum am menționat, șopârlele sunt insectivore. În captivitate, ele sunt hrănite cu greieri, lăcuste și diferite tipuri de viermi de făină și de ceară. Femelele, în perioada de înmulțire, și tineretul pot fi hrăniți cu mamifere mici, gen șoricei (pui de șoareci). Adultul poate fi hrănit o dată la 2 zile, cu 1-2 greieri, iar tineretul, zilnic, până la 6 luni. Pentru majoritatea speciilor, seara este momentul propice pentru servirea hranei.

Năpârlirea – are loc în fiecare lună. Șopârla poate fi ajutată dacă pielea rămâne strânsă la nivelul picioarelor sau cozii. În această perioadă, umiditatea trebuie să fie mai mare.

Înmulțirea – în captivitate, înmulțirea se face cu ușurință, însă trebuie avute în vedere locații speciale pentru pui și hrană adecvată. Atât masculul cât și femela trebuie să aibă minim un an pentru a ajunge la maturitatea necesară. Împerecherea începe în martie – aprilie. O femelă poate depune 4-6 serii de ouă pe sezon, fiecare serie având 1-2 ouă și sunt depuse la un interval de 2-4 săptămâni. În terariu, trebuie amenajat un cuib pentru pontă. După pontă, ouăle trebuie puse într-o zonă specială, “incubator”. Eclozarea puilor va avea loc în 40-60 de zile.

În concluzie: Gecko este o șopârlă uimitoare, cu siguranță una dintre cele mai dorite ca animal de companie.

Curiozități: O altă caracteristică uimitoare a acestor șopârle este vederea colorată pe timpul nopții.

Unele specii prezintă o abilitate numită partenogeneză, adică o femela poate avea urmași și fără intervenția masculului.

Coada lată și dezvoltată mai îndeplinește și un alt rol: depozit de grăsime. În perioadele când sursa de hrană este sărăcăcioasă, este nevoie să se apeleze la reserve, pentru a supraviețui.

Alte specii adaptate: Gecko cu coada groasă (Hemitheconyx caudicinctus) – familia Eublepharidae; Gecko Tokio (Gecko Gecko) – familia Gekkonidae; Gecko gigant, diurn (Phelsuma madagascariensis grandis) – familia Gekkonidae. Gecko cu creastă devin din ce în ce mai căutate în lumea animalelor de companie.

Cum își găsesc păsările drumul către casă

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de

Vara și toamna este timpul în care migrează anumite specii de păsări sălbatice. Ele zboară pe distanțe foarte lungi, pentru a ajunge într-un anumit loc, si totuși nu se rătăcesc. Nu de puține ori e probabil să vă fi întrebat cum își găsesc ele drumul.

Asemenea avioanelor și navetelor spațiale, păsările dispun de un sistem foarte precis de navigație și orientare.

Înainte de a pleca din anumite zone, ele se rotesc în jurul cuibului, sau al locurilor de înnoptat, pentru a memora reperele geografice ale zonei respective.

Poziția soarelui este un element foarte important și poate fi descifrat cu ceasurile lor biologice. Dacă sunt nori și soarele e totusi vizibil printre aceștia, păsările se pot orienta după unghiurile schimbătoare ale luminii, când soarele traversează cerul.

Pentru zburătoarele nocturne, stelele reprezintă principalul ghid, păsările din zonele nordice luând poziția fixă a stelei polare drept reper esențial.

Dacă cerul este înnorat, sistemul de navigare se bazează pe materialul magnetic prezent la nivelul capului și gâtului păsării. Cu acesta se pot detecta liniile de câmp magnetic ale Pământului și pasărea își poate stabili poziția pe planetă cu o precizie foarte mare.

card de pasari migratoare

 

Magicienii serilor de vară, licuricii

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de
Licuricii

Lumea înconjurătoare este fascinantă. Sunt foarte multe lucruri uimitoare pe care le poți descoperi în lumea animalelor, însă nu multe se compară cu spectacolul bioluminiscent pe care îl pun în scenă licuricii într-o seară de vară. Imaginea unor steluțe zburătoare, cu lumina intermintentă, este o experiență unică și de neuitat.

Probabil că toți am fost uimiți, încă din copilărie, de magia pe care o răspândesc  aceste creaturi micuțe și fascinante. Probabil că și tu ai încercat să-i prinzi și să le descoperi secretul, sau să-i pui într-un borcan, în încercarea inocentă de a face un felinar luminos. Probabil că măcar o dată te-ai întrebat cum se întâmplă acest fenomen magic.

Aceste insecte fascinante nu sunt altceva decât niște gândaci zburători nocturni. Ei fac parte din familia Lampirydae. Se cunosc peste 2000 de specii de licurici, însă nu toți au abilitatea de a lumina.

În afară de Antartica, ei se regăsesc pe toate continentele lumii.

Licuricii au corpul alungit și măsoară, în medie, 2 cm, iar capul pare protejat de un scut. Femelele și larvele măsoară 2,5 cm, iar masculii doar 1,5 cm. Ei au culoare neagră sau maro. Spre deosebire de alți gândaci, corpul lor este foarte fragil și cântăresc doar câteva grame. Segmentul generator de lumină se află pe ultimele două-trei segmente ale abdomenului.

Femela-licurici nu prezintă aripi, arată ca larvele-licurici, doar că au ochii compuși. Aceasta trăiește doar câteva zile, în care toată energia este canalizată în depunerea ouălor.

Licuricii trăiesc în colonii, alături de alți licurici și larve, și își protejează foarte bine teritoriul.

Ouăle sunt depuse în locuri întunecate și umede, în sol, sub scoarța putredă a copacilor, în zone cu iarbă scurtă, chiar și în zone mlăștinoase. Ouăle eclozează după câteva săptămâni și se transformă în larve. Licuricii pot sta în acest stadiu timp îndelungat, până la ani de zile, când, primăvara, se transformă în pupe. În acest stadiu pot sta de la câteva zile până la câteva săptămâni, până se transformă în adult.

Licuricii produc lumina în toate stadiile de dezvoltare.

Aceștia sunt omnivori. Majoritatea adulților nu se hrănesc deloc, în schimb, larvele care trăiesc în sol se hrănesc cu melci, viermi, omide, acarieni sau particule de polen.

Licuricii masculi emit semnale luminoase, după un anumit tipar, specific fiecărei specii, pentru a atrage femelele, care se ascund prin iarbă. Femelele interesate vor răspunde prin semnale luminoase identice, pentru a ajuta masculul să le găsească. Unele femele  mai folosesc acest comportament luminos și pentru a atrage masculii din specii diferite, pentru a-i mânca. Acești masculi au în dotare substanțe chimice de apărare, care, consumate de către femelele “fatale”, le vor ajuta să-și protejeze mai bine ouăle.

Lumina licuricilor este folosită și pe post de alarmă pentru prădători. Așa cum albinele avertizează cu dungile negre și galbene de pe spate, la fel și licuricii avertizează cu lumina emisă. Licuricii sunt potențial toxici pentru eventualii prădători, păsări sau păianjeni. Ei conțin lucibufagina, un steroid care are gust respingător. Dacă un prădător mănâncă un licurici, steroidul conținut și asocierea cu lumina emisă de acesta îl vor face pe prădător ca altă dată să fie mai precaut în alegerea hranei.

Mecanismul de producere a luminii, numit bioluminiscență, este cu adevărat magic. Secretul constă în interacțiunea dintre o substanță proteică, din abdomenul lor, luciferina, care, împreună cu adenosine trifosfat, calciu și oxigen generează reacția luminoasă. Celulele luminoase, fotocitele, se folosesc de luciferază pentru ca, în prezența oxigenului, să declanșeze acest proces.

Lumina produsă în interiorul lor este o “lumină rece”, fără emitere de căldură, care poate străluci în tonuri diverse, precum galben, verde, portocaliu sau roșu.

 

 

În concluzie, lumina licuricilor reprezintă un mecanism de comunicare și de avertizare în rândul insectelor, iar pentru noi, un adevărat spectacol magic și fascinant de lumini.

Curiozități: Procesul de oxidare prin care licuricii generează lumina este un mecanism foarte eficient. Emisia de căldură este în procent foarte mic, lumina pură fiind cea care domină reacția chimică, aceasta fiind în procent de peste 95%. Lumina produsă de un licurici este de peste 1000 de ori mai mare decât aceea a unei lumânări. Chiar și cu tehnica actuală, încă nu s-a reușit să se producă lumină cu un randament atât de ridicat.

Iepurașii oceanelor

in Animale Salbatice Scris de

Sunt rotunjori, pufoși, au urechiușe lungi și au devenit, de curând, adevărate vedete pe rețelele de socializare. Sigur, majoritatea ar spune că nu sunt altceva decât micile rozătoare haioase, care țopăie și mănancă morcovi. Da, putem să le spunem iepurași. Arată ca un iepuraș, au urechi de iepuraș, însă trăiesc în ocean. În realitate, ele sunt niște moluște, gasteropode marine, fără carapace, care aparțin subordinului Nubibranchia, familia Discodorididae, pe nume Jorunna parva.

Molusca “iepuraș”, Jorunna parva, trăiește în apele Oceanului Indo-Pacific. Arealul de răspândire este  între Africa de Sud și zona centrală a Pacificului.

Corpul său pare învelit în blăniță pufoasă, însă, în realitate, sunt mici formațiuni prezente pe tot corpul, numite caryophylla. Ele sunt aranjate în jurul unor țepi negri, care dau aspect punctat micului “iepuraș”. Specialiștii susțin că aceste formațiuni negre joacă rol de organ senzorial.

În general, “blănița” micului gasteropod este galbenă sau portocalie, nu alba, așa cum apare în majoritatea pozelor.

Cele două “urechiușe”, care dau micii moluște aspect de iepuraș, se numesc rinophores. Sunt asemănătoare unor antene de culoare neagră, având rolul de organ senzorial. Cu ajutorul lor se poate detecta mișcarea curenților de apă și se pot identifica substanțele chimice, care le indică prezența hranei sau a posibililor parteneri de împerechere.

Iepurașii oceanelor sunt fiiite hermafrodite. Au organe sexuale atât masculine cât și feminine, produc atât ovule cât și spermatozoizi, însă nu se pot reproduce singuri. În momentul împerecherii, cele două moluște fac schimb de material seminal.

Micile gasteropode nu sunt o hrană foarte gustoasă pentru alte animale marine. Prădătorii se feresc să se hrăneasca cu ele, deoarece, sunt incredibil de otrăvitoare. Sunt încadrate în grupul moluștelor care “fură” toxine de la hrana lor. Moluștele au abilitatea de a lua veninul de la meduze și de a-l folosi contra prădătorilor.

De obicei, Jorunna parva, se hrănește cu bureți otrăvitori. Acestia conțin toxine care sunt folosite în tratamentul cancerului.

Media de viata a iepurașului moluscă este foarte scurtă. Trăiesc între câteva luni și un an de zile.

Iepurașii de mare sunt creaturi fascinante, care, în ciuda înfățisării asemănătoare, nu au nimic în comun cu adevărații iepuri rozători. Ei pot fi văzuți în timpul partidelor de scuba diving, însă cu foarte multă atenție, deoarece sunt foarte mici: măsoară în jur de 2,5 centimetri în lungime.

Curiozitati:  Moluștele iepuras profită la maxim de viața lor scurtă și se împerechează ori de câte ori au ocazia. Chiar dacă este o ființă de dimensiuni foarte mici, se pare că este înzestrat cu un organ copulator considerabil, folosindu-l ca pe o săgeată, pe care o înfige în partener, în momentul împerecherii.

 

Cu GPS-ul prin… băltoace

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de
pestele goby

pestele goby

Peștii Goby, specie băștinașă în băltoacele dintre stâncile din Indiile de Vest, au o memorie incredibilă. În momentul în care fluxul se retrage, ei rămân blocați uneori în băltoacele formate între stânci, departe de mare. Pentru a nu fierbe sub bătaia soarelui, peștele sare din băltoacă în băltoacă până ajunge în ocean.

Distanța săriturilor este foarte bine calculată, astfel încât nu aterizează niciodată pe stânci. Se pare că în timpul fluxului, când apa este mare, el își compune o hartă cu poziția băltoacelor, pe care o urmează apoi în drumul salvator spre ocean.

 

 

Mergi Sus