un blog despre animale de companie

Category archive

Stiai ca?

Da, și ariciul poate fi un animăluț de companie!

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de
arici

Este mic, țepos, nu foarte prietenos la o prima vedere și totuși a reușit să frângă multe inimi în rândul oamenilor, ajungând un membru veritabil în familiile acestora. Micul animăluț, ce iese la plimbare la ceas de seară, a ajuns să fie preferat drept companion deoarece este foarte ușor de întreținut și nu provoacă alergii.

Lăsând la o parte aparențele, micul țepos este un animăluț de-a dreptul fascinant, cu un mod de viață interesant și cu o importanță foarte mare în ecosistemul natural.

Generalități

Ariciul este un mamifer primitiv (există de milioane de ani) mic, nocturn și insectivor. Aparține Regnului Animalia, Clasa Mamalia, Ordinul Insectivora, Familia Erinaceinae. Sunt identificate 17 specii de arici, grupate în 5 genuri, care sunt răspândite în zonele temperate și calde din Europa și Asia și a fost introdus cu success și în Noua Zeelandă (Erinaceus europaeus). În Romania trăiește o specie distinctă, Erinaceus roumanicus.

Aspecte morfologice

Micul mamifer, în funcție de specie, poate atinge, în medie, 33 de centimetri în lungime și o greutate de 800-1200 g. Membrele sunt mici și puternice, cele posterioare puțin mai lungi și musculoase comparativ cu cele anterioare. Fiecare membru este prevăzut cu cinci degete fără gheare; primul și ultimul deget sunt mai scurte decât restul degetelor. Ochii sunt mici și urechea externă este slab dezvoltată. Au botul mic și ascuțit și un simț olfactive foarte bine dezvoltat. Corpul este rotund, are aspect de pară, iar partea dorsală și cea laterală  sunt acoperite în întregime cu ace lungi și foarte ascuțite. Acestea sunt alcătuite din cheratină și pot ajunge până la 2 cm lungime. În funcție de specie, pe corpul aricilor pot fi prezente între 5000 – 7000 astfel de ace. Acele reprezintă fire de păr modificate, goale pe interior, având o cameră de aer ce le face mai ușoare. Vârful acestora este mai deschis la culoare, dând ariciului un aspect camuflat. Partea ventrală și botul sunt acoperite cu păr aspru. Culorile ariciului variază, în funcție de specie, de la crem, la maro roșcat, maro închis, gri.

Mediul natural

Aricii, în mediul natural, se întâlnesc des în zone împădurite, cu vegetație deasă, în jurul fermelor și gospodăriilor. Sunt animale singuratice, nocturne și se hrănesc în special cu insecte dintre cele mai variate: cărăbuși, gândaci de sol, greieri, larve de țânțari, viermi care atacă plantele, melci, omizi etc. În dieta lor intră peste 250 de specii de insecte, lucru ce îi face foarte apreciați in mediul rural, fiind considerați sanitarii recoltelor. Își folosesc botul ascuțit pentru a scurma în pământ. Tolerează foarte bine substanțele toxice și pot consuma și insecte otrăvitoare, șerpi, broaște, șoareci, ouă ale păsărilor care își fac cuiburi la sol, dar și vegetale, iarbă, pepeni, ciuperci, fructe de pădure etc. Sunt imuni la veninul șerpilor.

Aricii evită să iasă la plimbare ziua, ei pornesc în căutarea hranei noaptea, iar prădătorii naturali sunt puțini: câinii, vulpile, bursucii și bufnița. Principalul mecanism de apărare este haina de țepi. Când se simte în periocol, ariciul se transformă într-un adevărat ghem de ace. Musculatura foarte dezvoltată de la nivelul pielii permite ascunderea întregului corp sub scutul de țepi. Aceștia pot rămâne în această poziție timp îndelungat.

Când se deplasează, aceștia pot scoate sunete precum grohăitul porcilor.

Viteza de deplasare a aricilor nu este de neglijat. Chiar dacă picioarele sunt scurte  și nu par alergători veritabili, ei pot ajunge să se deplaseze cu până la 19 km/h, pot înota și se pot cățăra. Cu toate că este un animăluț nocturn, văzul nu este punctul lui forte, simțurile lui cel mai bine dezvoltate sunt cel al mirosului și auzul.

Un fenomen specific aricilor este hipersalivația. În momentul în care intră în contact cu ceva nou, chiar și cu mirosuri puternice, aceștia produc o salivă spumoasă, cu care învelesc lucrul respectiv, apoi se rostogolesc în această spumă, pentru a-și acoperi țepii cu ea. Specialiștii cred că pot exista mai multe variante ale acestui fenomen:

–          spuma poate conține o substanță repelentă, care ține prădătorii la distanță;

–          își camuflează propriul miros;

–          are rol de feromoni, pentru atragerea partenerelor.

În mediul natural, pe timpul iernii, aricii hibernează. În sezonul cald, ei încep pregătirea pentru sezonul rece și se hrănesc în exces, ajungând să-și dubleze greutatea, prin acumulare de grăsime. Hibernarea începe în septembrie – octombrie și ține până în martie – aprilie. Acesta se retrage într-o vizuină subterană pentru a se adăposti de viscol și ger. Vizuina este căptușită cu strat gros de frunze uscate și este un loc extrem de curat, deoarece aricii sunt animale cărora le place curățenia. Atunci când intră în starea de hibernare, toate funcțiile fiziologice își încetinesc considerabil activitatea. Ritmul cardiac se reduce de la cca. 250 bătăi pe minut la 20 – 24, respirația scade de la cca 50 pe minut la 6-7. Dacă afară sunt temperaturi foarte scăzute, acesta poate să nu respire timp de 5-10 minute.

După ieșirea din hibernare principalul lor scop este reproducerea!

Împerecherea are loc în lunile de primăvară, aprilie-mai. iar gestația, în funcție de specie, durează între 25-50 de zile. Se pot naște între 2 -7 pui, care au aproximativ 5 cm lungime, mai puțin de 30 de g și prezintă peri pe partea dorsală, care se transformă ulterior în țepi și, treptat, învață să se facă ghem. Dacă sunt speriați, înainte de formarea țepilor, au tendința de a sări în sus. Masculii stau alături de femelă doar pentru împerechere. Puii. după câteva săptămâni de viață, încep să cerceteze mediul, iar după trei luni devin independenți.

Maturitatea sexuală o ating după un an de viață. În procesul de formare al țepilor, aricii tineri trec prin așa numitele năpârliri, 3-4 năpârliri, care încep la vârsta de o lună și țin până la 5-6 luni. Procesul poate fi dureros, iar aricii, în această perioadă, preferă să stea mai mult ghemuiți.

În sălbăticie, speranța de viață este de 2-4 ani, însă, din fericire, în captivitate, acesta poate atinge 6 – 7 ani de viață.

In captivitate

  • Deoarece este un animăluț, este de preferat să aibă un spațiu doar pentru el, un acvariu sau o cușcă mai mare.
  • Este necesară amenajarea unui loc ferit, o ascunzătoare, chiar și un bazin cu apă.
  • De evitat mângâierea și manipularea puilor în perioada de năpârlire. Calmarea durerilor se poate face cu băițe calde, cu soluții pe bază de ovăz.
  • Comunicarea prin intermediul țepilor: dacă cei de pe spate sunt ridicați, posibil ca animăluțul să fie speriat; dacă sunt doar cei de pe creștet, animăluțul este precaut și nesigur; dacă sunt culcați pe spate, ariciul este liniștit și relaxat.
  • Este un animăluț care se sperie foarte ușor și trebuie evitate zgomotele puternice și mișcările bruște, ca și agitația în jurul lui.
  • Atenție la alimentație, ariciul poate fi predispus obezității, este un animăluț pofticios și are tendința să mănânce alimente bogate în grăsimi.
  • Dieta trebuie să fie echilibrată, săracă în grăsimi și mai bogată în proteine și de preferat administrată în prima parte a zilei și completată cu mici gustări în restul zilei.
  • Atenție la lapte, aricii au intoleranță la lactoză.
  • Nu sunt agresivi, însă dacă îi luați în mână și aceasta miroase a mâncare, pot fi tentați să apuce cu gura. Din fericire, înainte de a apuca, au tendința să lingă, și acest lucru poate fi considerat un avertisment.
  • Le place să sape și să se cațăre, dacă sunt ținuți nesupravegheați este de preferat ca locul de adăpostire, cușca sau țarcul, să fie prevăzute cu un capac.
  • Nu poziționați cușca în bătaia directă a soarelui.
  • Este de preferat să creșteți un arici încă de când este pui, interacțiunea permanentă cu acesta este esențială pentru a se îmblânzi.
  • Atenție la temperatura ambientală, pe timpul iernii: dacă aceasta scade sub 24 de grade C, ariciul se pregătește de hibernare, iar la peste 30 grade C, are o stare de moleșeala și se stresează.
  • Și aricii suferă de boli comune oamenilor: cancer, afecțiuni cardiovasculare sau hepatice. Ficatul gras este o predispoziție frecventă, mai ales în cazul celor hrăniți cu multe grăsimi și zaharuri. Pot transmite o dermatofitoză, provocată de Trichophiton erinacei.
  • Atenție la consumul insectelor contaminate cu insecticide, căci pot genera probleme digestive și chiar moartea aricilor.
arici
arici

Curiozități: O întrebare, mai mult haioasă, se referă la modalitatea în care se desfășoară actul de împerechere, ținând cont de răspândirea acelor pe mare parte din corpul aricilor. Se rănesc aceștia când ajung să se împerecheze? Răspunsul este, nu. În momentul copulării, femela își ridică foarte mult coada și bazinul în sus, dând posibilitatea masculului să-și apropie mijlocul abdomenului, unde este situat penisul acestuia.

8 beneficii ale unei alimentații fără cereale pentru animăluțele noastre.

in Caini/Pisici/Stiai ca? Scris de

Conceptul hrană “liberă” (free), fără anumite ingrediente cu potențial dăunător, ex: fără gluten, fără zahăr etc, este din ce în ce mai des întâlnit în rândul alimentelor destinate oamenilor și putem observa că nici industria mâncării pentru animale nu face excepție de la acest concept.

Astăzi, mulți producători de hrană pentru animale alocă din ce în ce mai mult spațiu la raft pentru etalarea sortimentului fără cereale. Un concept nou, inovator și, în ciuda controverselor, cu foarte multe beneficii. Spun controverse, deoarece conceptul poate părea, la prima vedere, unul bazat pe marketing și reclamă, încă o găselniță a producătorilor de hrană pentru diferențierea pe piață. Nu putem contesta acest aspect, însă nici faptul că, în sălbăticie, canidele nu aveau în dieta lor cereale.

Câinele este un mamifer carnivor, care face parte din familia canidelor. Anatomia și fiziologia acestuia ne indică necesitatea cărnii în dieta speciei.

Generalități morfo-fiziologice

Gura câinelui are o conformație tipică pentru a sfâșia, tăia și sfărâma carnea și oasele. Masticația se face doar pe verticală și este executată rapid și superficial. Stomacul are un singur compartiment și prezintă secreție abundentă și concentrată de acid clorhidric și pepsină. Fermenții hidrolitici din sucurile gastrice acționează specific asupra proteinelor. Acidul clorhidric concentrat ajută digestia oaselor ingerate, pH-ul acid (1-3) face ca digestia proteinei de origine animală să se facă aproape total. Cu toată dotarea enzimatică, digestia se face lent, dar eficient, lucru ce explică posibilitatea de a hrăni un câine adult o dată sau de două ori pe zi. O rație medie de 500 g, în funcție de compoziție, poate fi digerată în 10-12 ore (aprox. 50 g/oră). Intestinul subțire este scurt, nu depășește mai mult de 5 ori lungimea corpului și are o capacitate mică de digestie. Acest lucru obligă la o alimentație cu volum redus și valoare nutritivă ridicată. Volumul intestinului nu depășește jumătate din volumul stomacului.

Toate aceste particularități morfo-fiziologice ale sistemului digestiv indică necesitatea unei alimentații bazate în principal pe carne și subproduse din carne.

Acum, că știm aceste lucruri foarte importante despre sistemul digestiv al carnivorelor, putem spune cu siguranță că varianta de hrană specializată, fără cereale, își dorește a fi o sursă de hrană asemănătoare cu cea pe care o consumau strămoșii carnasierelor, în sălbăticie.

Chiar dacă în zilele noastre carnasierele sunt considerate adevărați membrii în familiile oamenilor și tendința mediatică este de a „umaniza” aceste patrupede, nu trebuie să uităm că sistemul digestiv al acestora este încă primitiv și suportul enzimatic necesar digestiei cerealelor și carbohidraților este aproape inexistent. Această „incapacitate” naturală de a digera cerealele este „ajutată” artificial de fermentație. Fermentația în exces și pentru perioade lungi de timp poate cauza dereglări grave la nivel intestinal, rezultând: balonări, dereglări digestive, alergii alimentare, obezitate etc.

O dietă echilibrată pentru animăluțele noastre ar trebui să fie bazată în principal pe carne și vegetale.

Înainte de a trece la enumerarea beneficiilor unei diete fără cereale, trebuie să menționăm faptul că, datorită compoziției înalt proteice, hrana fără cereale nu este recomandată tuturor câinilor sau pisicilor. E necesară o atenție mai mare pentru cei care au anumite probleme de sănătate, de ex: insuficiență renală.

Beneficiile mâncării fără cereale pentru câinii sănătoși:

  1. Valoarea nutritivă

Un produs cu o compoziție cu cereale în exces este un produs cu valoare nutritivă foarte scăzută. Multe mărci de hană pentru animale au în compoziția lor cantități mari de cereale, ca porumb, grâu sau soia. Aceste practici sunt des întâlnite iî producție pentru a crește cantitatea cu un cost de producție foarte mic. Un animăluț hrănit cu o astfel de compoziție necesită o cantitate mult mai mare de hrană pentru a-și acoperi nevoile nutritive zilnice. Spre deosebire de acest tip de hrană, cea fără cereale este bogată în vegetale, fibre și carne, ingrediente ce asigură suportul nutritiv echilibrat pentru animăluțe. În acest caz, cantitatea ce trebuie administrată pentru a satisface nevoile nutriționale zilnice este mult mai mică.

  1. Digestia

Este dovedit că, prin natura lor, câinii nu pot digera  complet cerealele. Amilaza, enzima responsabilă cu descompunerea carbohidraților, este prezentă în cantitate insuficientă pentru a susține digestia acestora. Hrana fără cereale nu conține aceste ingrediente, este bogată în proteine, săracă în carbohidrați și este mai ușor de digerat. Trecerea către hrana fără cereale se face gradual, crescând cantitatea administrată, în decurs de câteva săptămâni.

  1. Energia

Proteina animală este sursa principală de energie pentru carnivore. Hrana cu conținut de cereale nu asigură aportul energetic necesar, mare parte din compoziția ei fiind eliminată ca atare. Hrana fără cereale este bogată în proteine și este o sursă excelentă de energie. Acest tip de hrană este foarte indicat pentru câinii energici, cu un regim de viață activ, si pentru femelele gestante și care alăptează.

  1. Blana

Hrana fără cereale, datorită nivelului crescut de proteină animală, mai ales în pește, este o sursă de acizi grași-omega 3. Acest tip de nutrienți aduc un beneficiu major sănătății pielii și a blănii. Acizii grași susțin o blană deasă, lucioasă și sănătoasă, iar proteinele asigură un fir de păr puternic, cu un randament de cădere mai mic.

  1. Alergiile

Mulți câini dezvoltă alergii la porumb sau grâu, ingrediente foarte frecvente în compoziția majorității mărcilor de hrană. Aceste alergii se pot manifesta prin: diaree, prurit dorsal, lins la nivelul membrelor etc. Dacă sunt identificate astfel de probleme, alegerea unui sortiment fără cereale poate fi rezolvarea pentru acestea.

  1. Greutatea

O problemă des întâlnită în rândul animalelor de companie este legată de surplusul de greutate. O hrană cu exces de cereale și carbohidrați este consumată într-o cantitate mare de animăluțe pentru a le satisface nevoile nutritive. Cantitatea mare de hrană și lipsa mișcării zilnice duc cu ușurință la creștere în greutate. Alternativa: hrana fără cereale este bogată în vegetale, carne și, posibil, o sursă bună de carbohidrați, ex: cartof dulce. Lucrul cel mai important de știut,  legat de hrana fără cereale, este valoarea nutritivă mare pentru o cantitate foarte mică de hrană, comparativ cu cea bogată în cereale.

  1. Respirația

Ce mănâncă un animăluț are impact major și asupra sănătății lui dentare. Orice proprietar de câini s-a lovit, cel puțin o dată, de respirația urât mirositoare a acestora. O dietă fără cereale poate fi rezolvarea acestor probleme deloc de neglijat, cu efecte asupra sănătății animăluțelor, pe măsură ce trece timpul.

  1. Cantitatea face diferența!

Pe lângă prețul pe care, mai devreme sau mai târziu, îl plătim pentru a „repara” problemele generate de o alimentație dezechilibrată, trebuie să analizăm și costul efectiv al hranei pe care o procurăm pentru animăluțele noastre. Dacă la o prima impresie prețul pentru un kilogram dintr-un anumit tip de mâncare fără cereale pare mare, în comparație cu cel al hranei cu cereale, automat trebuie să ne gândim și dacă „merită”. Cu siguranță merită! Este posibil ca la un calcul simplu să descoperiți că animăluțele, pentru a-și acoperi necesarul zilnic de nutrienți, trebuie să consume o cantitate dublă dintr-un tip de mâncare cu cereale, față de unul fără cereale. Posibil să fie situații când costul efectiv pe rație pentru hrana cu cereale să fie egal sau chiar mai mare decât al celei fără cereale.

Concluzie: Sănătatea animăluțelor noastre este responsabilitatea noastră principală. O dietă echilibrată, completă și multă mișcare ne pot feri animăluțele de boli grave. Varianta de hrană fără cereale este o soluție cu multe beneficii pentru organismele sănătoase.

14 lucruri de care trebuie să ții cont pentru a vă bucura împreună de iarnă!

in Caini/Stiai ca? Scris de

Sezonul rece se apropie cu repeziciune, lăsând în urmă zilele de vară toride și lungi. Pentru mulți, venirea frigului nu este un moment mult așteptat, însă trebuie să recunoaștem că primii fulgi de nea ne bucură și ne entuziasmează an de an.

Așa cum noi luăm măsuri specifice sezonului, pentru a ne proteja de frig și umezeală, trebuie să ne gândim, cu responsabilitate, și la membrii necuvântători din familia noastră.

Primul lucru, pe care este important să-l știm, este faptul că natura, singură, într-o măsură mai mică sau mai mare, are grijă de blana majorității animalelor și o adaptează pentru sezonul rece. Acest lucru nu este de neglijat, însă, de cele mai multe ori, este insuficient, pentru ca un organism să se păstreze sănătos pe tot parcursul anotimpului rece.

Câinii, în special cei care sunt ținuți în permanență afară, se adaptează, cu siguranță, mult mai repede la frig, însă nici aceștia nu sunt feriți de pericole.

Principalele probleme de sănătate ce pun în pericol viața animalelor sunt:

Degerăturile

Acestea apar în momentul în care un organism este ținut în frig și temperatura corpului scade. Pentru a se proteja și pentru a păstra funcția de termoreglare, corpul împinge sângele de la extremități către organele interne. Această măsura protejează un timp limitat organele interne: inimă, ficat etc. și ajută organismul să-și păstreze o temperatură optima pentru supraviețuire. Extremitățile – urechile, labuțele, coada și nasul – sunt cele mai expuse înghețului. Cristalele de gheață se formează în  țesuturile expuse și ajung să le deterioreze. Pericolul cel mai mare se datorează faptului că degerăturile nu se văd imediat. Semnele pe care trebuie să le avem în vedere sunt: pielea este palidă sau cu nuanțe de gri și prezintă zone tari și reci. Zonele degerate, pe măsură ce se încălzesc, devin foarte dureroase. Degerăturile severe sunt ireversibile, lăsând pielea cu zone negre și unele extremități pot chiar să se desprindă și să cadă.

Hipotermia

A doua problemă serioasă, cu risc crescut în sezonul rece, este hipotermia. Aceasta apare în momentul în care un animăluț petrece foarte mult timp în condiții de temperatură scăzută. Temperatura scăzută, umiditatea, starea blănii, timpul petrecut în frig, starea de sănătate a animalelor sunt condiții ce predispun instalarea hipotermiei. Hipotermia debutează, în cele mai multe cazuri, cu tremurat. Organismul, în încercarea de a susține optimă temperatura corpului, generează energie suplimentară, prin contracțiile rapide și succesive de la nivelul musculaturii scheletice. Pe măsură ce rezervele energetice se consumă, hipotermia avansează, organismul prezintă semne de slăbiciune și letargie. Musculatura contractată, pulsul și respirația slabă, lipsa reacției la stimulii externi sunt semne grave de instalare a hipotermiei, care, dacă nu sunt combătute cu măsuri urgente, chiar cu asistență medicală, duc la un final tragic.

După cum am văzut, principalele pericole în sezonul rece nu sunt deloc de neglijat, prin urmare impun măsuri importante, ce trebuie luate pentru a le preveni!

Animăluțul tău este pregătit pentru sezonul rece?

Chiar dacă temperaturile mai scăzute sunt tolerate mai bine de unele animale, trebuie să avem în vedere că dacă nouă ne este frig afară, cu haina pe noi, cu siguranță și animalele au de suferit. Trebuie să urmărim cu mare atenție comportamentul acestora în mediul exterior: dacă acestea încep să tremure, devin anxioase, întrerup joaca, “plâng”, este timpul să le adăpostim.

Măsurile de protecție în sezonul rece:

  1. Temperatura

Anumite rase de câini sunt înzestrate cu o blană foarte deasă, ce protejează foarte bine corpul animalului împotriva frigului. Atenția mai mare trebuie să o acordăm celor cu blana scurtă și subțire. Pe aceștia îi putem proteja cu o haină specială. O haină bună trebuie să acopere corpul din zona gâtului până la baza cozii și zona abdomenului. Atenție, însă, chiar și cu o haină corpul animalelor nu pot fi protejate în totalitate. Extremitățile expuse timp îndelungat la frig pot suferi degerături. Limitați timpul petrecut afară, sunt de preferat mai multe reprize scurte pe parcursul unei zile.

  1. Adăpostul

Câinii care sunt ținuți în exterior, chiar dacă sunt protejați de cotețe, trebuie protejați prin măsuri suplimentare. Timpul lung petrecut în frig, în special noaptea, poate să le afecteze sănătatea. Măsurile ce trebuie luate sunt foarte importante: izolarea cotețelor, poziționarea lor la adăpost, poziționarea intrării în coteț cât mai ferită de curenții de aer, păstrarea uscată a păturilor și pernelor din interior, dotarea acestora cu un sistem de încălzire sigur. Dacă perioadele de ger ating minime extreme pentru perioade mai lungi de timp, adăpostiți animalele în casă ori în anexe încălzite.

  1. La plimbare când e soare!

Pe cât posibil, evitați scoaterea animalelor dimineața devreme sau seara târziu, când temperaturile sunt mai scăzute. Ieșiți cu animăluțele când soarele strălucește pe cer și încercați să-i faceți activi prin joacă. Evitați rănile ce pot apărea la nivelul gurii prin folosirea bețelor înghețate, folosiți mingi, frisbee și jucării mai moi.

  1. Crește cantitatea de hrană?

Da și nu! Pentru câinii “de curte”, suplimentarea porției de hrană este necesară, aportul suplimentar de proteine contribuie benefic la menținerea blănii sănătoase. Pentru câinii ținuți în casă, aportul caloric nu ar trebui mărit. Nu ne dorim un câine cu un strat de grăsime mai mare, ci unul cu un strat de blană mai gros. Încercați să nu privați câinii de mișcarea zilnică și să echilibrați dieta cu o hrană de foarte bună calitate.

  1.  Atenție la apă!

Pentru câinii ținuți afară, pericolul vine și din deshidratare. Chiar dacă unii câini mănâncă zăpadă, aceasta nu suplinește nevoia de hidratare a organismului. După reprizele de ieșit afară, câinii trebuie să aibă acces permanent la apă curată. Pentru cei care sunt crescuți afară, apa trebuie, în permanență, verificată să nu înghețe. Se pot folosi boluri cu încălzire, sau se verifică și se schimbă des apa din castron.

  1. Toaletarea!

Un câine are nevoie de o blană curată și bine periată pentru a-l proteja de frig. O blană sănătoasă întreține și o piele sănătoasă. Atenție la îmbăiere! Trebuie să ne asigurăm că blana este uscată total înainte de a lăsa câinele să iasă în frig.

  1. Un culcuș confortabil

Timpul redus pe care îl petrec afară animăluțele noastre, îi “obligă” să-și petreacă mult timp, dormind, în casă. Chiar dacă în interior sunt protejați de frig, nu este indicat să-i lăsăm să doarmă direct pe pardoseala rece. Alegerea unui culcuș este importantă pentru a proteja, în special, articulațiile animăluțelor. Plasați culcușul într-o zonă ferită de curenți de aer și umezeală, de preferat un spațiu special amenajat, dedicat doar lui.

  1. Atenție la căldură!

În timpul iernii, sursele de căldură care încălzesc locuințele sunt puse în funcțiune. De la radiatoare electrice, calorifere și șeminee, toate sunt necesare pentru a păstra un mediu de locuit confortabil. Animalele, mai ales în sezonul rece, sunt predispuse să se ghemuiască lângă aceste surse de căldură și, fără o protecție a acestora și o monitorizare eficientă, riscurile de arsuri sunt considerabile.

  1. Protecția pielii

Gerul uscat poate cauza o serie de probleme la nivelul pielii extremităților animalelor. Pentru a preveni problemele care pot apărea pe o piele uscată, implicit pentru protecția blănii, este necesară administrarea unor suplimente nutritive, cum ar fi uleiul de somon sau de cocos. Dacă există leziuni vizibile la nivelul pielii urechilor, trufei, cozii sau pernuțelor, puteți aplica uleiul de cocos și local. Atenție la urechi! Câinii au tendința de a-și introduce capul în zăpadă, iar aceasta poate pătrunde în urechi.

  1. Protecția pernuțelor este foarte importantă!

Așa cum oamenilor li se crapă călcâiele, și animăluțele pot suferi crăpături la nivelul pernițelor. Este foarte important ca zona din interiorul pernuțelor să fie curată, trimmată, părul trebuie tăiat scurt, pentru a se preveni formarea bulgărilor de gheață. Soluțiile și sarea care se împrăștie pe șosele, pentru topirea gheții, sunt corozive și toxice pentru animale. Este important să spălăm lăbuțele animalelor când ne întoarcem de la plimbare, pentru a evita lingerea acestor soluții, și să le protejăm cu creme speciale, care se aplică la nivelul pernuțelor. În cazuri extreme, putem proteja picioarele animăluțelor cu botoșei speciali.

  1. Atenție la locul de joacă!

Deși timpul pentru joaca afară nu trebuie evitat, este foarte important să avem grijă unde se joacă animăluțele noastre. E necesar să fim vigilenți cu mormanele de zăpadă ce se strâng lângă garduri, pentru a preveni ieșirea pe stradă sau în locuri nesupravegheate. Trebuie să fim atenți la zăpada care poate cădea de pe acoperiș, la obiectele tăioase ce se pot afla sub zăpadă. Este important ca afară animalele să fie supravegheate în permanență, iar locurile de joacă să fie curățate și protejate.

  1. Atenție la antigel!

Antigelul este o substanță des folosită în sezonul rece. Mare atenție!!! Acesta are gust dulce, iar animăluțele îl consumă cu plăcere. Antigelul este FOARTE TOXIC! O cantitate foarte mică ingerată aduce insuficiență renală și, în scurt timp, moartea animalelor. Evitați lăsarea animăluțelor în garaje sau în parcări.

  1. Nu lăsați animalele singure în mașină!

Așa cum vara, mașinile devin adevărate pericole pentru animale, și iarna, pericolele sunt la fel de mari. Atenție unde parcați mașina, când lăsați motorul aprins! Preferabil ar fi ca animalele să fie lăsate acasă dacă sunteți nevoit să faceți opriri și să le lăsați în mașină, nesupravegheate.

  1. Animalele în vârstă

Vremea rece, de cele mai multe ori accentuează problemele de sănătate, în special artritele. Este important să păstrăm un program de mișcare zilnică, însă trebuie să avem grijă la suprafețele alunecoase, care pot agrava sau chiar răni articulațiile deja suferinde. Este important să amenajăm un spațiu confortabil în casă, pentru ca animăluțele să aibă unde să se odihnească după reprizele de mișcare. Suplimentele nutritive pentru articulații nu ar trebui să lipsească din dieta seniorilor cu acest tip de afecțiune, însă, în sezonul rece, trebuie acordată o atenție specială și introduse în dieta lor obligatoriu.

În concluzie, venirea iernii poate fi un moment de bucurie dacă ne luăm toate măsurile necesare pentru a avea un animăluț sănătos și fericit!

4 Octombrie, Ziua Mondială a Animalelor!

in Stiai ca? Scris de

Toate animăluțele, fie ele sălbatice sau domestice, mamifere, păsări, reptile sau pești sunt sărbătorite în fiecare an, pe data de 4 Octombrie. Această aniversare, importantă pentru necuvântătoarele din toată lumea, a fost inițiată în cadrul convenției ecologiștilor din Florența, în anul 1931. Evenimentul a adus în atenția lumii întregi creșterea alarmantă a numărului de specii de animale pe cale de dispariție.

Alegerea zilei de 4 octombrie pentru a celebra Ziua Mondiala a Animalelor, nu a fost făcută la întâmplare. Ea se află în strânsă legătură cu patronul spiritual și protectorul animalelor, Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226). Canonizarea acestuia a avut loc pe 4 Octombrie 1228.

Prin sărbătorirea acestei zile dedicate tuturor animalelor, se dorește atât comemorarea dragostei, a respectului și a responsabilității față de animale, cât și aducerea în atenția oamenilor a importanței animalelor în lume. Prin conștientizarea globală a acestor lucruri se pot îmbunătăți standardele de trai ale acestora dar și ale oamenilor. Există o legătură foarte strânsă între bunăstarea oamenilor, a animalelor și a mediului în care trăim cu toții.

An de an, evenimentele care se organizează cu ocazia acestei zile aduc în prim-plan drepturile animalelor.

Da, și animalele au drepturi!

Toți ar trebui să ținem cont, să fim atenți și să conștientizăm felul în care acțiunile noastre pot influența negativ viața animalelor și, implicit, viața pe planetă.

Principalele probleme semnalate, care încalcă drepturile animalelor, sunt:

–       Vânătoarea

–       Pescuitul

–       Experimentele pe animale

–       Utilizarea blănurilor în industria modei

–       Condițiile în care sunt crescute animalele de fermă

–       Abandonarea animalelor de companie

–       Suprapopularea umană, cea mai mare amenințare pentru animalele domestice și sălbatice

–       Simțul proprietății asupra vieții animalelor

Concluzie: Misiunea Zilei Mondiale a Animalelor este de a crește standardul de viață al animalelor, cu scopul de a crește standardele de viață pe tot globul. Ziua Mondiala a Animalelor unește și mobilizează forța globală, pentru a face din lume un loc mai bun pentru toate animalele. Este sărbătorită în diferite moduri în fiecare țară, indiferent de naționalitate, religie, credință sau ideologie politică. Prin creșterea gradului de conștientizare și educație putem crea o lume în care animalele sunt întotdeauna recunoscute ca ființe simțitoare și în care se acordă atenție bunăstării lor.

Totul pentru o lume mai bună! Totul #pentruanimale

Ratonul, un “bandit” în rândul animalelor de companie.

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de

Să ai un raton ca animal de companie pare ciudat, însă deloc de neimaginat în zilele noastre. Din ce in ce mai des, aceste animăluțe haioase sunt integrate în familiile oamenilor și ocupă un veritabil loc în cadrul acestora.

Pentru zona noastră geografică, ratonul pare un animal exotic, însă trebuie să știm că în arealul lui natural el se întâlnește foarte frecvent în comunitățile oamenilor, apărând foarte des în localitățile urbane.

Ratonul este originar din America de Nord,  arealul de răspândire este situat din sudul Canadei până în Panama. Acesta este un locatar des întâlnit în orașele din SUA, America Centrală și Canada. Cristofor Columb a fost primul care a lăsat informații despre aceste animale, catalogate drept câine, pisică, bursuc sau chiar urs.

În Europa ratonii au fost aduși, în special, pentru a popula ferme dedicate blănii lor, însă, din ferme, s-au răspândit  în sălbăticie, în zona munților Caucaz. Se crede, totuși, pe baza unor fosile descoperite în Franța și Germania, că ratonul a trăit și în Europa, cu 25 de milioane de ani în urmă.

Ratonul (Procyon lotor) este un mamifer omnivor, care face parte din ordinul Carnivora, familia Procynonidae. Denumirea de raton vine din cuvântul indian “arakun” care se traduce “ cel care se scarpină”, iar numele latin “lotor” înseamnă “spălător”, lucru ce se referă la obiceiul său de a spăla hrana (în realitate se pare că prin udarea hranei și a lăbuțelor își stimulează simțul tactil).

Aspect

Ratonii sunt animale de talie medie, cântăresc până la 10 Kg, iar corpul, fără coadă, măsoară între 40 și 70 de cm. Cele mai mici exemplare se găsesc în sudul Floridei, masculul cântărind cu până la 20% mai mult decât femela. Ratonul este animalul cu cea mai mare variație de greutate, deoarece la începutul iernii ei pot cântări de două ori mai mult decât primăvara, datorită depozitelor de grăsime pe care le acumulează. Sunt animale arboricole și se întâlnesc în zone unde există apă și păduri, fiind recunoscuți și ca excelenți înotători.

Corpul lor lung este acoperit cu blană deasă, perfect adaptată pentru zonele cu climat rece din America de Nord. Culorile blănii pot varia în tonuri de gri, cenușiu, negru, alb și maro. Simțurile cele mai dezvoltate sunt auzul, mirosul și pipăitul, văzul lor este mai slab dezvoltat.

O particularitate interesantă o reprezintă labele din față, care sunt extrem de mobile și de o dexteritate incredibilă, asemănătoare mâinii umane. Datorită acestor caracteristici, ratonul poate efectua numeroase activități: poate deschide geamul, poate descuia cușca, poate dezlega șireturile, poate sustrage din buzunare monede și alte obiecte mici. Mersul este plantigrad, toată partea inferioară a labei are contact cu solul, caracteristică specifică urșilor, care le sunt rude. Labele se termina cu gheare neretractabile. Picioarele din spate se pot roti la 180 de grade, permițându-le să se urce și să coboare din copaci cu capul înainte. Picioarele scurte în raport cu mărimea corpului îi împiedică să alerge pe distanțe mari și nici nu pot face salturi ample. Viteza maximă de deplasare este cuprinsă între 16 și 24 Km/h, iar în apă pot sta până la câteva ore și pot înota cu 5 Km/h. Uimesc prin capacitatea lor de a se cățăra în copaci, în ciuda aspectului greoi al corpului si a picioarelor scurte.

Capul ratonilor este prevăzut cu urechiușe mici și rotunde, îmbrăcate în blană albă, cu un bot ascuțit și o față lată. Ratonii sunt celebri pentru “masca” pe care o poartă pe față. Întrucât combinația dintre fața lată și dunga neagră care le traversează ochii le dau o veritabilă înfățișare de bandiți. Coada este lunga, are și ea între 20-40 de cm și se prezintă cu blana colorată în degrade, cu inele de culoare neagră.

Hrănirea

Ratonul este un mamifer nocturn, omnivor. În sălbăticie se hrănește, în special noaptea, cu pești, broaște, melci, insecte, viermi, crustacee, mici păsări, rozătoare sau reptile. În dieta sa mai intră și nuci, alune, fructe, lăstari sau ouă. Deși sunt animale nocturne, ratonii pot ieși ziua pentru a profita de sursele de hrană disponibile. În preajma localităților pot ajunge să cotrobăie prin gunoaie sau chiar să cerșească hrană de la oameni. În captivitate, dieta trebuie să conțină și fructe și legume proaspete, carne proaspătă de pui, curcan sau pește; carnea roșie trebuie evitată, deoarece aceste animăluțe simpatice sunt predispuse la obezitate și, implicit, la insuficiență cardiacă.

Comportamentul

În sălbăticie, ratonii sunt mult mai activi noaptea, primăvara, vara și toamna. Iarna au tendința de a sta cât mai mult în cuib, mai ales în zonele foarte friguroase, însă nu hibernează în adevăratul sens al cuvântului. Ratonii își fac cuiburi în scorburi de copac. Se crede că adulții trăiesc solitar, însă este dovedit că ei își împart teritoriul cu alți ratoni de sex opus, iar în perioada de împerechere, masculii se pot aduna în grupuri de 4 – 5 membri, apărându-se împotriva prădătorilor. Începând cu vârsta de 12- 14 luni, puii de raton devin independenți. Raza de acțiune a ratonilor ajunge până la 50 de km pătrați în mediul rural și până la 3 hectare în mediul urban.

Inteligența ratonilor este binecunoscută, deoarece ei reușesc să-și amintească anumite lucruri chiar și după 3 ani de zile. IQ-ul lor este încadrat între pisică și maimuță.  Ratonii sunt animale foarte adaptabile, lucru care a contribuit la transformarea lui în animal de companie. Fiind des întâlnit în casele americanilor, din ce în ce mai mulți români își doresc acest animăluț și în familiile lor. Deși este un mamifer deosebit, haios și foarte atrăgător la prima vedere, trebuie să ținem cont că este totuși un animal sălbatic și că instinctul agresiv nu dispare. Poate ataca feroce dacă se simte încolțit dar, pentru a se hrăni, nu atacă animale mai mari ca el.

În captivitate, sterilizarea le poate tempera comportamentul agresiv, însă trebuie să știm că ei nu pot fi dresați. Dacă ne hotărâm să aducem în familie un raton trebuie să avem în vedere că ratonul trebuie adoptat de la crescători specializați. Găsirea unui medic veterinar specializat este foarte importantă. Modul de creștere, dieta, întreținerea și tratamentele ce îi sunt aplicate ratonului trebuie să fie sub stricta supraveghere a unui specialist. Ratonii trebuie vaccinați contra rabiei și răpciugii.

Ratonii sunt animale care au nevoie de foarte multă atenție, sunt foarte gălăgioși și energici. Ei emit foarte multe vocalize, s-a descoperit că pot emite peste 51 de sunete: ciripesc, fluieră, mârâie, șuieră, latră, plânge, chelălăie și chiar țipă. Le place să sape. Pentru a minimaliza pagubele în locuință, este de preferat să aibă un loc special amenajat și dotat cu obiecte și chiar pomi, pentru a-i ține ocupați. Ca și pisicile, au tendința să-și facă nevoile în același loc, departe de locul unde se hrănesc sau dorm.

Un raton se poate spăla cu șampon, de maxim două ori pe an, pentru a evita reducerea grăsimilor pielii. Cada se poate umple cu apă și acesta se poate lăsa să se joace în apă.

Perioada de împerechere începe de la sfârșitul lunii ianuarie și ține până la jumătatea lunii martie. În mediul natural, masculii își măresc arealul de căutare pentru a-și găsi femele pe care le curtează 3-4 zile. Au loc mai multe întâlniri nocturne, în care preludiul durează mai mult de o oră. Aproximativ o tremie dintre femele se împerechează cu mai mult de un mascul. Dacă o femelă își pierde puii, sau nu rămâne gestantă, se mai poate împerechea cu alt mascul, după 40-80 de zile. Femelele nasc primăvara între 1 și 7 pui, după o perioadă de gestație de 63 de zile. Puii deschid ochii după 20 de zile de viață. Masculii nu rămân lângă pui, aceștia rămân în grija mamelor.

 

Speranța de viață în mediul natural este mica, între 2 – 3 ani, însă în captivitate, ratonii pot trăi până la 20 de ani.

 

Totul despre Betta splendens, un pește splendid pentru acvariu.

in Pesti/Stiai ca? Scris de

Poate unul din cei mai ușor de întreținut “animăluțe” de companie, peștele Betta este și unul dintre cei mai cunoscuți și frumoși pești de acvariu din lume. Frumusețea și notorietatea se datorează înfățișării sale. Datorită înotătoarelor foarte dezvoltate și paletei de culori impresionante, acest pește este o adevărată vedetă printre speciile de pești de acvariu.

Face parte din Familia Anabantidae. Caracterisitica principală a acestei familii este existența unui organ respirator suplimentar (labirint), asemănător unui pulmon. Organul permite peștilor respirația aeriană: oxigenul este luat direct din aer. Drept urmare, acești pești pot supraviețui o scurtă perioadă de timp afară din apă.

Habitatul lor se află în apele calde, lent curgătoare și sărace în oxygen, din sudul și estul Asiei.

Betta splendens de acvariu poate fi diferit de peștele sălbatic, din biotopul natural. Datorită popularității și ușurinței de întreținere în captivitate, de-a lungul timpului, crescătorii au dezvoltat o multitudine de caracteristici noi acestui pește. Pe lângă culorile diverse și fascinante: alb, roșu, albastru, turcoaz, mov, portocaliu, cuartz etc., crescătorii au produs și variante care imită marmura, sau au străluciri metalice, iridescente, cu senzația de schimbare a culorii în funcție de lumina sau unghiul din care sunt priviți, însa ceea ce îi face cu adevărat impresionanți este mărimea și forma înotătoarelor. Femelele au aripioarele scurte și un colorit mai puțin intens, în schimb masculii sunt cei care au coloritul și forma aripioarelor fascinante.

Forma aripioarelor este împărțită în mai multe tipuri:

Coada Voal – este tipul de coadă cel mai des întâlnit la acest pește. Este asimetrică în partea de jos.

Coada Dublă – este vizibil împărțită, de la bază, în două segmente, iar aripioara dorsală este mult mai mare.

Coada Spadă – foarte asemănătoare unei spade, acest tip de coadă are baza foarte mare și se îngustează apoi spre vârf.

Coada Delta –îngustă la bază și mai mare către vârf, are o formă triunghiulară.

Coada SuperDelta – este asemănătoare cu litera grecească Delta, însă are unghiul de deschidere între 120-160 de grade.

Coada Coroană – are aspect de coroană cu țepi. Baza este unită și se termină cu țepi. Mărimea bazei nu depășește mai mult de 2/3 din coadă.

Coada Comb – este similară cu coada Coroană, însă proporțiile dintre baza unită și tepi nu sunt foarte mari.

Coada Semilună – are aspect de semicerc, cu deschidere de 180 de grade.

Coada SuperSemilună – are aspect de semicerc mai mare, cu deschidere peste 180 de grade.

Coada SemiSoare – este o combinație între Coada Semilună și Coada Coroană. Are o deschidere de 180 de grade și are marginea zimțată.

Coada Roză – este o variație de Semilună, însă cu mai multe falduri, de unde și aspectul de petale de trandafir.

Coada cu Pene – este asemănătoare cu Coada Roză, însă mult mai vapoaroasă, deoarece are multe volănașe ramificate.

Coada Plakat – aripioarele sunt mici iar coada este mică și rotundă.

Dumbo – nu este chiar un tip de coadă; aripioarele pectorale sunt mari, asemănătoare urechilor de elefant.

Generalități.

Mărimea medie a acestor pești este cuprinsă între 5 și 6 cm. Ambele sexe au corpul asemănător unei torpile, iar gura este răsturnată, pentru a putea mânca la suprafața apei.

Betta Splendens nu este un pește pretențios. El tolerează foarte bine un pH al apei care se încadrează între 6.0 și 8.0 și un dH între 5 și 19. Temperatura apei este parametrul de care trebuie să ținem cont mai atent. Temperatura de care au nevoie este cuprinsă între 28 și 30 de grade C, iar pentru reproducere aceasta trebuie să fie de 32 de grade C.

Acvariul poate să varieze ca mărime, însă cu cât este mai mic, cu atât apa trebuie schimbată mai des (săptămânal, sau de două ori pe săptămână). Pentru a asigura condiții mai bune, putem dota acvariul cu o pompă de aer și apă. Apa de la robinet trebuie “aerisită” cel puțin 24 de ore înainte de a fi pusă în acvariu. Apa se poate “îmbogăți” cu o lingură de sare la 4 litri de apă.

Amenajarea acestuia nu necesită foarte multe accesorizări, însă putem folosi un substrat și unele decoruri ce îi pot folosi peștelui drept ascunzătoare.

Atenție!!! Masculii nu pot fi ținuți mai multe exemplare în același acvariu. Betta este un pește agresiv, “bătăuș” și are tendința să se lupte până la moarte cu alți pești pe care îi consideră rivali. Este recomandat să cohabiteze cu pești cu înotătoare mici, deoarece au tendința de a mânca din înotătoarele altor pești. Pot fi ținuți cu femelele în acvariu, însă trebuie urmăriți și, dacă nu se tolerează, trebuie despărțiți. Nu este recomandat să fie ținuți cu pești mai mari, deoarece aceștia îi pot mânca pe ei de aripioare. Femelele sunt foarte pașnice.

Hrănirea

Betta Splendens este un pește omnivor. Este bine ca dieta să conțină ingrediente cât mai diversificate. Îi putem hrăni cu larve de țânțari sau cu libelule vii sau congelate, cu bucăți de carne de vită, tubifex sau fulgi speciali pentru ei. Pentru a evita problemele digestive, dieta li se poate suplimenta cu vegetale:  frunze de spanac și salată opărite și fulgi de spirulină. Hrana trebuie să fie împărțită în cantități mici, ce trebuie administrate în mai multe reprize.

În captivitate acest pește poate trăi între 3 și 4 ani.

Reproducerea.

Masculul și femela trebuie ținuți singuri într-un acvariu cu apa cât mai curată și trebuie hrăniți cât mai bine, de preferat cu larve vii. Temperatura apei trebuie să fie mai mare cu 1 – 2 grade față de temperatura obișnuită, iar nivelul apei din acvariu trebuie să fie între 5 și 15 cm. În acvariu trebuie pusă o plantă de suprafață, în jurul căreia masculul va construi cuibul. Fundul acvariului nu trebuie să fie cu pietriș. În 4- 5 zile masculul începe construirea cuibului de spumă, la suprafața apei. După construirea acestuia, masculul începe curtarea femelei și “îmbrățișarea”. Femela eliberează icrele, masculul le preia și le depune în cuibul de spumă. În 24-36 de ore puietul eclozează. Micii peștișori se vor hrăni cu infuzori parameci sau cu microviermi. Masculul va rămâne în același acvariu cu puietul până aceștia învață să înoate singuri, apoi el trebuie mutat. Dacă unii pui cresc mai repede, atunci ei trebuie separați de cei mai mici, pentru a nu îi mânca.

Sfat. Evitați cazarea peștilor în boluri mici. Pentru confortul și siguranța micului peștișor este recomandat un acvariu de minim 10 L.

Curiozități. Masculul poate reacționa agresiv și în momentul în care iși vede imaginea reflectată în geam sau într-o oglindă. În momentul în care este în alertă peștele capătă un aspect înfoiat, etalându-și înotătoarele și coada în toată splendoarea lor.

Și femelele și masculii își pot schimba culoarea până devin adulți.

În perioada împerecherii, pe corpul masculului apar dungi verticale.

Pe burta femelei se poate observa un punct alb, între înotătoare: marchează locul prin care sunt eliminate icrele.

Stripping-ul sau cosmetizarea corectă a câinilor cu blana sârmoasă

in Caini/Stiai ca? Scris de

Așa cum am arătat în articolul despre tipurile de blană ale câinilor, blana sârmoasă necesită o îngrijire puțin diferită față de toate celelalte tipuri.

Blana sârmoasă este specifică raselor Fox Terrier, Scottish Terrier, Airedale Terrier, Westie etc.

Aceasta are două straturi: un strat interior, format din păr scurt, moale și foarte des, și un strat exterior, format din fire de păr mai lungi și sârmoase.

Dacă ai un câine cu blană sârmoasă și dorești ca aspectul exterior să rămână caracteristic rasei din care face parte este important să știi cum să îngrijești acest tip de blană.

În rutina de îngrijire, pe lângă îmbăiere și periat, strippingul/trimmingul este principalul procedeu care păstrează toate calitățile acestui tip de blană.

Procedeul în sine constă în smulgerea firelor de păr. Părul mort, din profunzime sau de la suprafață,, care nu cade singur, se smulge cu mâna sau cu ajutorul unor instrumente speciale.

Strippingul are ca scop aerisirea blănii și pielii. Blana îngrijită în acest fel este sănătoasă, firul de păr este puternic, lucios, cu aspect natural, iar culorile ei se păstrează vii, fie ele combinate sau în tonuri unice de alb, negru sau maro.

Strippingul are rezultatele dorite doar dacă pielea animalului este obișnuită cu această manoperă. Procedeul se începe de la o vârstă foarte fragedă și se face la intervale bine stabilite de timp. Acest tip de cosmetizare necesită îndemânare, perseverență și consecvență. Este un procedeu de durată și, dacă nu este efectuat corect, poate provoca discomfort animalelor.

Este interzisă tunderea cu mașina a blănii câinelui cosmetizat prin stripping. Dacă se recurge la mașina de tuns, smulgerea ulterioară a firelor de păr poate fi dureroasă și poate genera iritații pe zonele trimate.

Dacă strippingul nu este efectuat periodic, pielea câinelui se poate descuama, apare mătreața și blana și pielea nu vor mai avea aspect sănătos.

Tunderea cu mașina a acestui tip de blană duce la pierderea aspectului și a luciului natural al blănii, iar culorile vor fi în tonuri șterse. Blana neagră va ajunge să fie gri, părul își va pierde structura sârmoasă și va deveni moale, aspectul general fiind de blană mată, plină de mătreață și culorile acesteia, șterse.

Greșeala frecventă pe care o fac stăpânii este aceea de a considera că strippingul este o operațiune dureroasă și prea puțin necesară. Ei recurg cu ușurință la îngrijirea blănii prin tunderea cu mași

na de tuns.

blana sarmoasa
Airdale Terrier – tip de blană sârmoasă

 

Sfaturi: Câinii care au blana sârmoasă trebuie obișnuiți cu acest tip de cosmetizare încă de când sunt pui, de la 5-6 luni, iar procedeul trebuie repetat la fiecare maxim 3 luni.

Pentru o eficiență maximă, este recomandat să mergem cu patrupedul la un specialist, în vederea efectuării acestei manopere.

Curiozități: Strippingul, pe lângă rasele cu blană sârmoasă, se poate aplica și pentru câinii din rasa Cocker Spaniel.

Ce tip de perie este potrivită pentru blana câinelui tău?

in Caini/Stiai ca? Scris de

Ai o perie pentru cățelul tău? Te-ai întrebat vreodată dacă peria pe care o ai este potrivită pentru blana cățelului tău? Cât de des îl perii?

Sunt foarte multe întrebări pe care orice iubitor și deținător de câini ar trebui să și le pună.

Periatul este un procedeu foarte important, în special pentru starea de bine a pielii cățelului tău.

Fie stă în casă sau în curte, fie are părul lung, scurt, dublu, creț sau sârmos, câinele trebuie periat zilnic.

Procedeul este destul de anevoios, dacă nu folosești o perie specială pentru tipul de blană pe care îl are, dar și pentru că nu este obișnuit cu periatul încă de când este pui.

Industria cosmetică pentru animale este într-o continuă creștere. Există, în magazinele specializate, produse variate, speciale și din ce în ce mai elaborate, pentru blana câinilor.

Probabil că nu de puține ori ai văzut într-un astfel de magazin rafturi întregi cu perii, piepteni și tot felul de alte “unelte” colorate, cu forme diverse și având tot felul de denumiri ciudate. Tu știi ce să alegi pentru blana cățelului tău?

Hai să vedem ce tip de perie este potrivita pentru blănosul tău!

Periile tip “Slicker”

Putem să le spunem și perii generale, de bază. Acestea, indiferent de formă, culoare și materialul din care sunt făcute, se împart în trei categorii: perii slicker cu dinții moi, perii slicker cu dinții tari și perii slicker flexibile. Cele cu dinții tari și cele flexibile se folosesc pentru blana încâlcită, iar cele cu dinții moi, pentru blana fără câlți.

Acest tip de perie este folosit, cu mici excepții, pentru majoritatea tipurilor de blană, însa eficiența maximă o are pentru:

  • blana scurtă aspră – Basset, Rotwailer, Pug, Labrador etc
  • blana combinată – Golden Retriever, Papilon, Cocker etc.
  • blana ondulată – Bichon Frise, Poodle, etc

 Sfat: Perierea trebuie executatî corect, de la rădăcină către vârful firului de păr, cu grijă, pentru a evita rănirea pielii cățelului.

Periile tip “Greblă”

Este un tip de perie care ajunge în profunzimea blănii și scoate firele moarte, care rămân prinse în blană, fără a afecta structura firului de păr.

Eficiența maximă o are pentru rasele cu următoarele tipuri de blană:

  • blana dublă scurtă – Akita Inu, Ciobanesc German, Husky, Malamut etc.
  • blana dublă lungă – Chow Chow, Saint Bernard, Samoyed, Pomeranian, Spitz etc

Sfat: Perierea trebuie făcută cu rabdare și pe toată suprafața corpului. Aceste tipuri de blană sunt foarte dese, au mai multe straturi și trebuie curățate cât mai bine, pentru a permite aerisirea pielii.

Periile tip “Furminator”

Indiferent de denumirea comercială, acest tip de perie are același rol, de a scoate părul mort din blană. Structura sa este diferită de cea a altor perii, deoarece are, în partea superioară, un rând de dinți foarte scurți și deși, asemănător dinților lamelor de la mașina de tuns. În funcție de mărimea dinților, poate fi folosită pe mai multe tipuri de blană.

Atenție! Furminatul este un procedeu care necesită foarte multă atenție și îndemânare. Din cauza lamei tăioase, pielea animalelor poate fi rănită ușor, iar, dacă se insistă foarte mult pe anumite zone, poate fi smuls tot părul.

Sfat: Pentru o eficiență maximă, peria se poziționează în unghi de 90 de grade față de pielea câinelui și nu se apasă cu putere pe lamă. Folosită corect, părul mort va fi scos în cantitate mult mai mare față de cu orice altă perie.

Periile cu “ace” și perii din păr natural

Indiferent de formă, mărime sau culoare, peria tip “ace” poate avea acele metalice sau din lemn, cu sau fără butoni de protecție în vârful lor. Peria este potrivită pentru:

  • blana lungă naturală – Bichon Maltease, Shih Tzu, Yorkshire Terrier etc.

Am putea spune că peria este specială pentru blanița “prețioasă”. Trebuie folosită pe câinii care nu se tund și sunt lăsați cu părul lung. Firul de păr al acestor câini este fin și fragil, iar peria este special concepută pentru a evita ruperea sa.

În combinație cu peria tip “ace” trebuie folosită peria din păr natural. Aceasta stimulează uleiul natural produs de piele și îl intinde pe toată suprafața firului de păr, dând blăniței un luciu natural.

Sfat: Nu lăsați acest tip de blană să crească, dacă nu sunteți siguri că o puteți îngriji corespunzător. Perierea zilnică este obligatory, pentru a evita formarea câlților, care pot genera adevărate răni la nivelul pielii.

Periile de mână

Indiferent de formă, mărime, culoare, acest tip de perie are acele metalice sau din cauciuc.

Peria cu dinții din cauciuc se folosește pentru:

  • blana scurtă moale/mătăsoasă – Dalmațian, Boxer, Vijla, Pointer etc

Peria cu dinții din metal se folosește pentru:

  • blana sârmoasă – Fox Terrier, Scottish Terrier, Westi etc

Sfat:  Peria de cauciuc poate fi folosită în timpul îmbăierii, pentru majoritatea tipurilor de blană. Ajută la curățarea în profunzime a blăniței și masează pielea.

Pieptenii

Indiferent de formă, de cât de deși sau rari sunt dinții, dacă au mâner sau nu, principala lor utilizare este în procesul de tuns, însa ei pot fi folosiți pentru verificarea blăniței, dacă aceasta este încâlcită sau nu. Pot fi folosiți simultan, sau după procesul de periere.

Sfat: Pentru o utilizare corectă, pieptănul trebuie ținut în unghi de 90 de grade față de piele. 

Cuțitele pentru descâlcit

Aceste “instrumente” se pot folosi la majoritatea tipurilor de blană. Rolul lor este de a tăia sau de a smulge câlții formați în blană. În funcție de gradul de încâlcire, se folosesc cuțite cu dinți mai scurți sau mai lungi. Procesul de descâlcire implică, pe lânga acest tip de instrumente, și perii slicker cu dinți tari și piepteni.

Atentie! Cuțitele de descâlcit sunt instrumente cu lame foarte ascuțite, iar riscul de rănire este mare, atât pentru animal cât și pentru cel care efectuează descâlcirea.

Sfat: Pentru câinii cu blana mai lungă, cele mai predispuse la încâlcire sunt zona urechilor, gâtului, interiorul picioarelor. Periați-le bine, pentru a evita formarea câlților!

Concluzie: 

Perierea este un proces complex, care implică mai multe “instrumente”. Asigură-te că ai tot ce-ti trebuie pentru blana lui și nu-ți rămâne decât să-i acorzi timpul zilnic necesar acestui process! Chiar dacă îl perii zilnic, nu ezita să mergi periodic cu el la un salon specializat!

Curiozitati: Blana câinilor din rasele Komondor și Puli are aspect de șnur. Părul acestora este răsucit, având aspect de frânghii de grosimea unui pix. La naștere nu prezintă șnururi, ele se formează abia în primul an de viață. O blană sănătoasă poate crește până la nivelul solului.

 

Fascinantele viețuitoare subacvatice. Bergia coerulescens

in Animale Salbatice/Stiai ca? Scris de

Nu de puține ori ne-am putut da seama că viața bate filmul, cum se zice, și la fel se poate afirma și că natura, cu viețuitoarele ei, întrece imaginația noastră. Ființe mai mici sau mai mari, cu forme, culori și mediu de viață divers ne fascinează, ne surprind și ne trezesc curiozitatea.

Una din frumusețile exotice incontestabile ale naturii este Bergia coerulescens, un melc de apă fascinant ca înfățișare și coloristică. Acesta traiește în Oceanul Atlantic, centrul și vestul Mării Mediterane, în apele din Caraibe și Jamaica.

Molusca în cauză face parte din Regnul – Animalia, Încrengătura – Mollusca, Clasa – Gasteropoda, Ordinul – Nudibranchia, Familia – Aeolidiidae, Genul – Berghia, Specia – Bergia coerulescens.

Melcul marin este destul de mic, în general exemplarele ajung până la maxim 7 cm. Identificarea lui se face destul de ușor, corpul este de culoare albă și prezintă pe suprafață niște formațiuni asemănătoare unor “degete”, colorate în bleu și cu vârful galben. Aceste formațiuni se numesc Cerata și au dublă funcție, respiratorie și de apărare.

Bergia coerulescens se hrănește cu anemone. Ca majoritatea moluștelor din aceeași familie, melcul colectează substanțele veninoase în vârful Cerate-lor, devenind, la rândul lui, veninos.

Ca toți melcii din ordinal Nudibranchia și aceștia sunt hermafrodiți, au atât aparat genital femel cât și mascul. În momentul împerecherii, ambii parteneri încearcă să penetreze cu penisul corpul celuilalt pentru a depune materialul seminal. Masculul victorios, care reușește penetrarea, este cel dominant. Ouăle sunt depuse într-un substrat, unde se dezvoltă și eclozează, transformându-se în larve, apoi în adult.

Datorită înfățișării splendide, melcii marini sunt crescuți și pe post de animale de companie. Acvariile marine sunt populate cu aceștia, însa inconvenientul major este faptul că au o durată de viață scurtă, doar de câteva luni.

Generalități despre melcii de apă din Genul Nudibranchia

Începând cu anul 1943, când Jacques-Yves Cousteau a folosit pentru prima dată în istorie costumul autonom de scufundare, minunile din lumea subacvatică au ieșit la suprafață, putând fi admirate de toată lumea. Pe lângă toate creaturile fascinante care trăiesc sub apă, cele din genul Nudibranchia sunt unele dintre cele mai uimitoare, datorită frumuseții lor, culorilor incredibile și formelor exotice. Modul lor fascinant de deplasare a adus melcilor de mare și numele de fluturi ai oceanelor.

În zilele noastre se cunosc peste 7500 de moluște care rezistă pe pământ de mai bine de 600 milioane de ani.

Pe planetă există mai mult de 3000 de specii diferite de Nudibranchia.

Chiar dacă în stadiul larvar carapacea este prezentă, după metamorfoza în adult aceasta dispare.

Numele Nudibranchia provine din latină, nudus = gol, dezbrăcat și brankia = aparat respirator. Principalul aparat respirator nu este protejat de carapace, iar cel secundar se numește Cerata.

În general, forma corpului este alungită și simetrică, iar dimensiunile sunt între 3 mm și 15 cm.

Durata de viață este destul de scurtă, de la câteva luni până la maxim 3 ani, pentru unele specii.

Moluștele Nudibranchia se pot împărți în două grupe, în funcție de morfologie: Dorids și Aeolids.

Grup Dorides

Cele din grupul Dorids prezintă o pereche de “antene”, rhinofore, pe cap și organe de respirat, sub formă de coadă stufoasă, asemănătoare unor pene grupate, pe spate. La nivelul acestor formațiuni are loc un intens schimb de gaze.

Grup Aeolids

Cele din grupul Aeolids au rhinophore pe cap, însă corpul este îmbracat în multe formațiuni digitiforme, numite Cerata, cu rol respirator, digestiv și de apărare.

Rinophorele (antenele) sunt prevăzute cu senzori pentru “miros” și “gust”, sunt foarte sensibile și se pot retrage, pentru apărare.

Ochii sunt localizați la nivelul capului, în apropierea creierului, ei nu pot percepe imagini clare, ci măsoară intensitatea luminoasă.

Aparatul bucal este prevăzut cu dinți chitinoși, care sunt situați deasupra sacului care se numește radula și cu ajutorul căruia molusca se hrănește.

Molustele sunt carnivore, se hrănesc cu bureți, corali, anemone, câteodată cu alge sau chiar cu alți melci marini. Au capacitatea de a ingera prada potențial toxică, acumulează toxina extrasă și o folosesc în scop de apărare. Inamicii moluștelor sunt unele specii de crab și unii pești.

Deși melcii de mare am văzut că sunt hermafrodiți, având atât aparat sexual femel cât și mascul, totuși autofecundarea este rară. Copulația, de cele mai multe ori, este reciprocă, ambii parteneri dau și primesc material seminal și ambii vor depune ouă. Organele copulatoare sunt situate pe partea dreaptă a corpului, moluștele pozitionându-se opus una lângă alta. În general, ouăle sunt în formă de spirală și sunt depuse lângă prada din care se hrănesc. Ele au culoare albă sau roz, portocalie sau roșie, fiind determinate de hrana pe care o consumă. În funcție de temperature, dezvoltarea ouălelor poate dura între 5 și 50 de zile. Ouăle se transformă în larve planctonice (veligera), apoi în adult.

Sistemul de apărare al melcilor de mare este cu adevărat uimitor. Dacă melcii cu cochilie se pot retrage în aceasta pentru apărare, cei care nu au cochilie folosesc alte metode, ingenioase și sofisticate. Pierderea cochiliei a putut face ca aceștia din urmă să se poată dezvolta sub diferite forme uimitoare, să crească și să se miște mai rapid. Deplasarea mai rapidă, prezența unor țepi calcaroși pe corp, desprinderea unor părți din corp (autotomie), camuflajul, înseși culorile corpului (colorație aposematică) și posibilitatea de a-și schimba coloritul, sunt câteva din metodele lor de apărare contra prădătorilor. Pe lângă toate acestea, moluștele dețin și un mecanism chimic de apărare. Au glande în care secretă compuși toxici, gen acid sulfuric, folosiți în momentul în care sunt atacate,. Așa cum am văzut, moluștele pot extrage și toxine din surse externe, devenind ele însele otrăvitoare. Prădătorii vor ține minte, cu siguranță, să stea cât mai departe de aceste moluște micuțe, dacă au încercat anterior să le atace.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: http://www.advancedaquarist.com

Chinchilla, adorabilul animăluț de companie

in Rozatoare/Stiai ca? Scris de

Pentru că dragostea pentru animale poate îmbrăca diverse blănițe, astăzi m-am hotărât să scriu despre micile rozătoare gri, extrem de curioase și cu o blană prețioasă. Ați ghicit despre cine este vorba? Un indiciu important ar fi că animalele acestea se găsesc din ce în ce mai mult în casele oamenilor, pe post de adorabile animale de companie. Chinchilla, bineînțeles!

Generalități.

Chinchilla (sinsila, cincila sau chinchilla) este un mamifer rozător, care face parte din clasa Mammalia, ordinal Rodentia, familia Chinchillidae. Se cunosc trei specii: Chinchilla langiera (cea mai răspândită), Chinchilla brevicaudata, Chinchilla regala (a dispărut complet).

Este originară din America de Sud, zona Peru, Chile, Bolivia, Anzii sud-americani, trăind în zonele pietroase, cu puțină vegetație, la altitudini de peste 2500 m.

Sunt animale de talie mică, nu măsoară mai mult de 25-30 de cm. Greutatea medie, la maturitate, este între 400-600 g. Ca înfățișare, sunt situate undeva între iepure și veveriță. Au ochii negri, rotunzi și strălucitori, urechiușele rotunde și coada lungă și pufoasă. Membrele anterioare sunt prevăzute cu cinci degete mai lungi, iar cele posterioare doar cu patru, mai scurte. Ele trăiesc în colonii, iar media de viață este între 10-15 ani.

Culoarea blăniței chinchillei variază, în general, în tonuri de gri, pe partea dorsală, și alb murdar, pe burtă. Culoarea de fond este gri-albăstrui, iar firele prezintă încă 3 benzi de culoare, pe mijloc, una albastru-închis, una intermediară, argintie-alb, de 4-6 mm și, la vârf, una albastru-închis, de 1-4 mm. Se cunosc și alte variații de culoare, negru dominant, alb dominant sau bej dominant; cu blana non agouti, negru recesiv, albino, safir, pastel (sau bej recesiv) și bej.

Chinchillele sunt rozătore mici, ierbivore, cu activitate în special noaptea. Sunt foarte active, agile, curioase și pline de energie.

Sunt foarte curate, sociabile, nu au paraziți externi, nu fac gălăgie si sunt extrem de haioase, caracterisitici esențiale pentru un excelent animal de companie.

În mediul natural se hrănesc cu diverse vegetale, rădăcini și ierburi. Dinții sunt special adaptați pentru o dietă vegetariană și au creștere continua, pe toată perioada vieții acestora.

Blana chinchillelor este una dintre blănițele cu cea mai mare densitate a firelor de păr,  având peste 20.000 fire/cm2 și una dintre cele mai moi, de 30 de ori mai moale ca firul de păr uman. Dintr-o singură rădăcină de păr ies până la 120 de fire. Datorită acestei caracteristici, blana nu permite pătrunderea paraziților externi, pureci, păduchi etc.

Chinchillele au un mecanism de apărare extrem de interesant. Când se simt în pericol, micile rozătoare își “lasă” părul. Smocuri de păr se desprind din blana lor, lucru ce le ajută să nu fie prinse cu ușurință. Refacerea părului din aceste zone se face în 6-8 săptămâni. Un alt mod de a se apăra este prin împrăștierea secrețiilor, cu puternic miros de migdale prăjite, din glandele perianale, sau urinarea către atacator. Maturitatea sexuală apare la vârsta de 8-9 luni. Pot exista două fătări pe an, fiecare fătare putând avea 2-3 pui. Puii de chinchilla, la fătare, au păr pe corp, au incisivi, ochii deschiși și sunt foarte vioi. După câteva zile de la fătare, ei încep să consume deja mici cantități de furaje.

Generalități privind creșterea lor în captivitate.

Spațiul de locuit/Cușca. Având în vedere că sunt niște animăluțe mici, pline de energie, foarte curioase și, prin natura lor, rod cam tot ce le apare în cale, chinchillele trebuie ținute într-un spațiu special amenajat. Cușca trebuie să-i ofere chinchillei siguranță și spațiu suficient, atât pe orizontală (80 cm), cât și pe verticală (50 cm). Aceasta trebuie să fie confecționată din sârmă galvanizată sau cromată, nevopsită. Cușca trebuie plasată într-o zonă cu zgomot cât mai puțin. Temperatura ambientală trebuie să fie în jur de 20 de grade C. În interiorul cuștii, pe lângă recipientele pentru hrană și apă, litiera și “jucării”, trebuie amenajat și un spațiu pentru baia chinchillelor. Baia în nisip este esențială pentru sănătatea blăniței, aceasta ajută la îndepărtarea sebumului în exces, lăsând blana curată și mătăsoasă. Nisipul este unul special, foarte fin și trebuie pus la dispoziția animăluțelor zilnic, sau cel puțin de 2-3 ori pe săptămână. Este recomandată perierea blăniței cu o perie special, însă trebuie evitată udarea cu apă a acesteia.

Deoarece sunt animaluțe foarte sociabile, femelele pot fi ținute mai multe într-o cușcă, însă trebuie evitată cohabitarea a doi sau mai mulți masculi în aceeași cușcă.

Chinchillele, după ce s-au adaptat în noua locuință și cu stăpânul, pot fi scoase din cușcă și lăsate libere, însă doar sub atenta supraveghere a proprietarului și după ce s-au luat toate măsurile pentru prevenirea diferitelor accidente (îndepărtarea cablurilor electrice, a substanțelor toxice etc.).

Alimentația. Chinchillele trebuie hrănite cu foarte mare grijă și atenție. Sistemul digestiv al chinchillelor este foarte sensibil, iar echilibrul florei intestinale este foarte fragil. Dieta se bazează în primul rând pe fân uscat, proaspăt și fără mucegai. Acesta trebuie administrat zilnic, la discretie. Fânul asigură cantitatea necesară de fibre pentru buna funcționare a sistemului digestiv, prevenind obstrucțiile intestinale și ajutând la tocirea dinților. Pe lângă fân, se pot administra și peletele de nutreț concentrate, în special din lucernă. Dieta trebuie suplimentată cu legume și vegetale proaspete: morcov, țelină, andive, salată. Toate acestea, la temperatura camerei și șterse, dacă sunt spălate. Legumele și verdețurile cu un conținut mare de apă nu sunt recomandate în hrana chinchillelor. Se pot administra suplimente vitamin-minerale, pentru a completa dieta rozătoarelor.

În concluzie, cu efort minim și o investiție nu foarte mare, chinchilla este un adevărat animăluț adorabil de companie. Tot ce au nevoie este responsabilitate, grijă și multă dragoste.

Sfat! Daca te-ai hotărât să-ți mărești familia cu o chinchilla și vrei ca aceasta să se obișnuiască repede cu noua locuință si cu tine este bine ca vârsta ei să fie între 2-4 luni.

Curiozități. Primele date despre chinchilla datează din anul 1500.

Chinchilla regală este cea mai mare specie, are lungimea corpului de 36-38 cm și greutatea de 700-800 g.

1 2 3 26
Mergi Sus