un blog despre animale de companie

Author

paul

paul has 329 articles published.

Specia de Papagali cu Capul Maro

Pasari Scris de

 

Informaţii generale:

Specia de papagali cu Capul Maro (Poicephalus Cryptoxanthus) este originar din Sude-Estul Africii, din Swaziland, Zululand și Natal, până în nord-estul Transvaal și sudul Mozambicului și Sud-est Zimbabwe. Se găsesc în orice zonă acoperită de păduri, atât în savane cât și în zonele uscate. Se știe despre ei că preferă copacii de Baobab. Aceste păsări sunt observate în stoluri mici, de până la 12 papagali. Atunci când se întâlnesc la locurile pentru mâncare, pot să se adune chiar și 50 de păsări. Chiar dacă această pasăre este amenințată în habitatul lor natural, Papagalul cu Capul Maro este un papagal foarte popular și apreciat în avicultură. Datorită culorilor atractive și a abilităților excelente de vorbitori, această specie a devenit una dintre cele mai populare specii de păsări ca și animale de companie. În ultimii ani, un ușor declin al populației de papagali cu Capul Maro a făcut ca această pasăre să fie tot mai greu de găsit în sălbăticie. Papagalii cu Capul Maro ajung la maturitate la aproximativ doi ani, dar încep să se reproducă după ce ating vârsta de 3 sau 4 ani. Cu toate că unii pot să se împerecheze în orice moment, majoritatea dintre aceștia preferă reproducerea în timpul sezonului rece. În mod normal depun ouă de două sau de trei ori pe an, cu o medie de aproximativ 3 – 4 ouă pe cuib. Perioada de incubare durează în general aproximativ o lună.

Numele speciei:  Poicephalus cryptoxanthus cryptoxanthus;  Engleză: Brown-headed Parrot; Olandeză: Bruinkoppapegaai; Germană: Braunkopfpapagei; Franceză: Perroquet à tête brune.

 Nume: Papagali Cu Capul Maro

Originea:   Sud-Est Africa, Swaziland, Zululand și Natal, Mozambic, Zimbabwe

Grupa: de dimensiuni medii

Inaltime: 21 – 25 cm

Speranta medie de viata: până la 20 – 30  ani

Culoare: Este în mare parte gri, cu excepția capului (după cum îi spune și numele) și partea din spate a gâtului care este maro-gri. Pe partea de sus a spatelui, culoarea este verde, iar în partea de jos a spatelui, verdele începe să fie unul pal.

Temperament:  La fel ca mulți papagali Africani, această specie are abilitatea de a imita sunetele pe care le aude în jur, cum ar fi soneria de la telefon sau cea de la intrare și diferite sunetele ale electronicelor din casă. Pot de asemenea să producă niște sunete foarte ascuțite, mai ales atunci când sunt fericiți.

Caracteristici distinctive: Adulții au ochii de culoare galbeni-gri, fiind înconjurați de un inel de culoare gri. Tineri papagali cu capul maro au ochii maro. Partea de sus a ciocului este gri, iar baza acestuia este mai stinsă la culoare. Picioarele îi sunt de asemenea gri.

 

Sub-Specii:

Papagalul cu Capul Maro Tansanian

Numele Speciei: Poicephalus cryptoxanthus tanganyikae;  Engleză: Tanzanian Brown-headed Parrot; Olandeză: Tanzania Bruinkoppapegaai ; Germană: Tansania Braunkopfpapagei; Franceză: Perroquet à tête brune de Tanzania

Descriere: asemănător cu cryptoxanthus, dar cu capul mai maro-măsliniu. Penele care îi acoperă urechile au o ușoară atingere argintie. Pieptul, abdomenul și zona de sub coadă sunt de culoare verde-gălbui. Partea de sus a spatelui este aproape complet verde cu o ușoară tentă pală pe margini. Lungimea acestora este de 22 cm, lungimea aripilor de 14,5 – 16 cm.

Distribuția: în Mozambic la nord de râul Save River, sudul Mali, estul Tanzaniei și în mare parte din zona de SudEst a Keniei. Este considerat a fi o specie amenințată.

Papagalul cu Capul Maro Zanzibar

Numele Speciei: Poicephalus cryptoxanthus zanzibaricus; Engleză: Zanzibar Brown-headed Parrot; Olandeză: Zanzibar Bruinkoppapegaai; Germană: Sansibar Braunkopfpapagei; Franceză: Perroquet à tête brune de Zanzibar.

Descriere: este foarte asmeănător cu papagalul cu capul maro tanzanian, singura diferență fiind faptul că aceștia sunt mai mari. Au o lungime de 23 cm și aripile ating 17 cm în lungime.

Distribuția: Zanzibar și Insulele Pemba. Și această sub-specie este încadrată ca și amenințată.

 

Descriere fizică – taxonomie:

Penajul acestor papagali cu capul maro este în mare parte gri, cu excepția capului (după cum îi spune și numele) și partea din spate a gâtului care este maro-gri. Pe partea de sus a spatelui, culoarea este verde, iar în partea de jos a spatelui, verdele începe să fie unul pal. Pieptul, abdomenul și partea de sub penele cozii sunt de asemenea un verde pal, cu marcaje albastre la unele păsări. Prezintă pete de culoare galben luminos sub aripi, care se pot vedea perfect atunci când păsările sunt în zbor. Aceste marcaje pot să fie observate la unele păsări în zona în care coapsele se unesc cu corpul. Partea exterioară a penelor principale ale aripilor sunt albastre. Partea de sus a cozii este maro-măslinie, cu margini verzi și cu vârful de asemenea verde. Partea de jos este gri. Adulții au ochii de culoare galben-gri, fiind înconjurați de un inel de culoare gri. Tinerii papagali cu capul maro au ochii maro. Partea de sus a ciocului este gri, iar baza acestuia este mai stinsă la culoare. Picioarele îi sunt de asemenea gri. Papagalii cu capul maro imaturi se aseamănă foarte mult cu cei adulți, dar cu culori care sunt parcă mai șterse. Capul, ceafa și partea de sus a pieptului au o culoare galben-măsliniu. Ochii lor sunt maro închis, care se transformă într-un verde pal pe măsură ce devin adulți. Partea de jos a ciocului și pielea de deasupra sunt roz.

Personalitate:

La fel ca aproape orice altă specie din familia Poicephalus, în ceea ce privește comportamentul, papagalii cu capul maro sunt considerați a fi destul de timizi și de manierați. La fel ca majoritatea papagalilor, această specie este în general jucăușă, o pasăre activă și căreia îi place să se distreze. Totuși, specia de papagali cu capul maro tind să prezinte semne de pasivitate atunci când interacționează cu oameni sau cu alte animale. Mai mult, aceste păsări sunt considerate cele mai bune vorbitoare din familia Poicephalus, alături de speciile cu Burta Roșie (Red Bellies). Totuși, acest lucru nu va garanta faptul că toți membrii vor vorbi. Un dresaj adecvat și foarte multă îngrijire și socializare trebuie să îi acordați pentru a scoate la suprafață întregul potențial comunicativ al acestui papagal. La fel ca mulți papagali Africani, această specie are abilitatea de a imita sunetele pe care le aude în jur, cum ar fi soneria de la telefon sau cea de la intrare și diferite sunetele ale electronicelor din casă. Pot de asemenea să producă niște sunete foarte ascuțite, mai ales atunci când sunt fericiți. Acești papagali sunt foarte independenți și preferă să facă lucrurile așa cum doresc , mai ales atunci când se joacă în cușca sau în spațiul în care se află. Au o memorie foarte bună, motiv pentru care este important să nu îi faceți rău nici fizic și nici psihic, pentru că nu vor cu uita cu siguranță acest lucru. Acești papagali pot să trăiască până la maxim 30 de ani, dar majoritatea vor trăi între 15 și 20. Vor deveni mult mai independenți odată cu atingerea maturității sexuale (în jurul vârstei de 2 -3 ani), iar masculii adulți pot să devină agresivi în timpul sezonului de împerechere. Sunt niște papagali foarte energici, motiv pentru care ar trebui să le oferiți tot timpul jucării, elemente din lemn care să poată fi mestecate și crengi din copaci. Păsările tinere ar trebui să fie socializate și expuse la cât mai mulți oameni și situații, cum ar fi noi cuști, vizite la veterinar, la prietenii care vin în vizită, pentru a evita situația în care frica pune stăpânire pe ei.

Împerecherea: sezonul de împerechere are loc în general între lunile Aprilie – Octombrie, în funcție de locul în care se află. Unele păsări mai prolifice reușesc să se împerecheze tot timpul anului. Reproducerea se realizează în general în cavitățile din copaci, de preferat cele lăsate în urmă de ciocănitori, la înălțimi considerabile. Păsările captive vor avea nevoie de un cuib vertical de următoarele dimensiuni: 30 cm x 30cm x 24 cm. Despre specia de papagali cu cap maro se știe că reușesc să se împerecheze foarte bine în captivitate. Numărul de ouă pe care o femelă le depune este între 2 – 4 ouă albe, care vor fi incubate între 22 – 26 zile. Micii papagali vor trebui să fie hrăniți des, mai ales în primele  2 săptămâni. De asemenea, este indicat să fie ținuți alături de părinți. Penele vor fi vizibile la aproximativ 7 – 9 săptămâni. Vârsta la care papagali sunt înțărcați este de 12 săptămâni, iar la maturitate ajung la aproximativ 2 ani.

Dresaj

În cazul în care nu reușiți să le dresați, s-ar putea să întâmpinați probleme chiar și în a le scoate afară din cușca lor. Din acest motiv, este indicat să identificați un program de dresaj pentru papagalul vostru. Indiferent dacă aveți papagalul de o zi sau de câțiva ani, programul de dresaj vă va ajuta foarte mult. Puteți să căutați informații de dresaj și pe internet, unde există numeroase filmulețe care arată metode utile și simple de aplicat, prin care să vă dresați papagalul.

Hrana:

În sălbăticie, specia de papagali cu Capul Maro mănâncă o varietate de semințe, de nuci, vegetație și fructe de pădure. De asemenea, mai sunt cunoscuți ca și distrugători de culturi de semințe. Acești papagali sunt predispuși la obezitate, motiv pentru care trebuie să fiți atenți cu hrana acestora. Oferiți-le cât mai multe verdețuri , puțină carne pentru a le acoperi necesarul de proteine, dar și un os pentru a le reda calciul. Tot pentru a beneficia de vitamina D, papagalii trebuie să fie ținuți în lumină naturală, în caz contrar vor avea probleme de sănătate. Lumina naturală a soarelui este de ajutor atunci când acești papagali încep să își smulgă penele (semn al lipsei de calciu sau altă deficiență nutritivă).

La magazinele de specialitate puteți să găsiți bare presate de semințe, cu aromă de miere, de fructe de pădure sau multe alte variante. Acestea sunt foarte îndrăgite de către papagalii cu capul maro. Pe lângă semințe, este indicat să îl hrăniți cu mâncare proaspătă, cum sunt legumele, fructele și fructele de pădure. Mere, morcovi, pere, porumb, broccoli, spanac sunt opțiuni foarte bune pentru hrana papagalului, acestea fiind foarte bogate în nutrienți. La fel ca și oamenii, nici papagalilor nu le place mâncarea care se îndepărtează de gustul ei original. Mâncarea procesată excesiv își pierde din valoarea nutritivă, conținând adeseori calorii care pot să ducă la creșterea în greutate. Nici mâncarea prăjită nu trebuie să existe în meniul papagalilor.

Boli si afectiuni curente:

Specia de papagali cu Capul Maro, dacă sunt îngrijiți corespunzător nu ar trebui să prezinte probleme de sănătate.  Doar observându-l, veți putea să înțelegeți ceea ce transmite în diferite ipostaze. Dacă îl vedeți că bea prea multă apă, că nu mănâncă destul sau că mănâncă prea mult, că este prea slab sau prea gras, că este letargic, atunci cu siguranță există o problemă de sănătate și ar trebui să mergeți cu el la un medic veterinar. Unele dintre cele mai comune boli pe care le puteți întâlnit sunt Psittacosis (febra papagalului), infecțiile virale, bacteriene sau ciupercile, Papillomas, probleme ale rinichilor, toxicitate, otrăvirea cu metale grele.

Unele dintre problemele care pot să apară sunt următoarele:

– boala ciocului și a penelor (PBFD)

– alergiile;

– căderea penelor;

– voma;

– constipația;

– îi curge nasul și dificultăți la respirație;

– probleme cu ciocul, cu picioarele sau cu ochii;

– pierderea echilibrului.

Dacă observați aceste simptome la pasărea voastră, oferiți-i imediat un mediu cald (30 grade C), uscat și sigur. Puneți-i apă și mâncare aproape, iar dacă observați că problemele persistă, este imperativ să mergeți cu papagalul la un veterinar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rasa de Iepuri Poloneză

Rozatoare Scris de

 

Informaţii generale:

Există mai multe scenarii posibile în ceea ce privește originea rasei de iepuri Polonezi. Varietatea de iepuri albi cu ochii roșii a fost prima dintre varietățile de iepuri Polonezi. Aceștia au fost originari din Anglia și Germania, și cu siguranță nu în Polonia. Au fost menționați în literatura Engleză încă din anii 1860. În anul 1884, un număr de șaptesprezece iepuri Polonezi au fost prezentați în Hull, Anglia. Una dintre surse spunea că persoana care i-a crescut i-a obținut din iepuri sălbatici. Alți crescători au încrucișat iepuri albi din rasa Silver sau din rasa Olandeză și chiar din rasa Himalaya pentru a dezvolta această varietate de iepuri din rasa Poloneză. Conform unui articol scris de către Samuel E Rice în Ghidul APRC din 1952, iepurele Polonez a fost importat în America în anul 1912 de către W E Dexter din Boston. Iepurii albi cu ochii roșii erau singura varietate recunoscută de către National Pet Stock Association și a rămas așa timp de mai mulți ani. Arbitrul John Weltevreden a scris de asemenea un articol pentru revista Lumea Iepurilor, în care spunea că iepurele alb cu ochii roșii Polonez semăna cu New Zealand alb în miniatură. Unii crescători Polonezi au importat iepuri din Anglia pentru a îmbunătăți calitatea iepurilor lor, dar au rămas profund dezamăgiți de aspectul general al acestor iepuri. Pe de altă parte, crescătorii americani au reuși să încrucișeze selectiv iepuri pentru a obține iepuri cu ochii roșii care să nu fie foarte dreptunghiulari ca și formă.

 Nume: Poloneză

Originea: Anglia

Grupa: Iepuri de dimensiuni mici

Greutate: Între 1,1 – 1,6 kg

Speranta medie de viata: până la 5 – 10 ani

Culoare: alb, negru, albastru, pătat

Temperament:  Natura lor docilă și afectuoasă este perfectă pentru persoanele singure, cupluri, seniori sau pentru familii cu copii destul de mari pentru a înțelege cum trebuie să se comporte cu acești iepuri. Iepurii din rasa Poloneză au nevoie de foarte multă atenție.

Status rasă:  rasa de iepuri Polonezi nu este în niciun fel amenințată, fiind una dintre cele mai populare rase de animale de companie. Este crescut exclusiv pentru a fi animal de companie și pentru a participa la concursurile de profil.

Caracteristici distinctive: Capul trebuie să îi fie scurt, cu obrajii plini și cu niște ochi luminoși și plini de încredere. Culoarea ochilor diferă în funcție de culoarea blănii, dar în general sunt roșii sau albaștri. Pentru că este un animal mic, iepurele Polonez este adeseori confundat cu alte rase pitice, cum ar fi Piticul Olandez.

 

În anul 1938, Asociația Americană a Crescătorilor de Iepuri au recunoscut varietatea albă cu ochii Albaștri, iar Samuel E Rice din Saugus a fost creditat cu dezvoltarea acestei varietăți. În anul 1920 el a achiziționat șase femele cu ochii roșii și 3 masculi de la W E Dexter. A avut nevoie de trei generații de încrucișări între progenituri pentru a obține iepuri albi cu ochii albaștri. Arbitrul Weltevreden a scris în articolul său despre iepurii Polonezi că iepurii cu ochii albaștri au fost prezentați pentru prima dată la un show Mondial din Leipzig, Germania, în anul 1919. Mai multe varietăți de culori au început să apară în Statele Unite începând cu anul 1932.

Tot Samuel E Rice este creditat și cu obținerea și dezvoltarea varietăților de Ciocolatiu și Negru. El a dezvoltat aceste două culori folosind inițial un mascul cu ochii roșii și o femelă Havana. În jurul anului 1947, varietățile de culori negru și ciocolatiu au început să prezinte un stardand în conformitate cu cerințele ARBA. La acea vreme erau cunoscuți mai mulți crescători Polonezi care dețineau iepuri colorați:  Jack Ross și John Mellozzo (~1948) și începând cu 1952, F. A. Arnold, Arnold Wolfe, Floyd Tobias, Austin Gaver, William F. Thompson, Frank Call, Andrew Bain, Charles A. Henry, frații Cushing și Alan L. Mitchell. Acesta din urmă a scris în anul 1957 un articol în Ghidul APRC în care menționa că un crescător a reușit să obțină iepuri Polonezi cu ochii roșii folosind un iepure Roșu Noua Zeelandă și un iepure polonez cu ochii roșii. Alți crescători au încrucișat Polonezi cu Pătați englezi pentru a obține varietăți colorate. Un crescător foarte cunoscut de iepuri colorați Polonezi a fost Arbitrul Carlton Gaddis. Acesta a achiziționat primii săi iepuri de la Charlie Henry din Saugus, în jurul anilor 1954.

A dezvoltat varietatea Neagră, cu care a reușit să câștige numeroase premii, ajungând aproape la egalitate cu iepurele cu ochii roșii.

Varietatea albastră de iepuri a reușit să fie absorbită de ARBA mult mai târziu. Pentru prima dată a apărut pe masa arbitrilor în anul 1977, la Convenția ARBA din Houston. Totuși, această varietate exista deja de ceva vreme, iar problema membrilor ARBA era ca această rasă să nu pățească la fel ca și Piticul Olandez, care a fost creat într-un număr mare de varietăți. Membrii au observat o scădere în calitatea iepurilor ca urmare a diversificării varietăților, și nu doreau ca și rasa Poloneză să aibă același rezultat. Din acest motiv, ARBA nu a aprobat încă de la început varietatea albastră, cu toate că au continuat să vorbească despre acest iepure. Mai mult, crescătorii au continuat să se prezinte cu iepurii polonezi albaștri la concursurile de profil, făcându-le tot mai multă promovare. În anul 1982 a fost aprobată varietatea albastră de către ARBA.

A urmat apoi aprobarea varietății pătată în anul 1998. Gail Gibbons din Cedar Lake a început să crească iepuri Polonezi pătați încă din anul 1985. A folosit un iepure negru cu alb Holland Lop, cu urechile nu foarte lăsate, pentru a introduce acest tipar în iepurii Polonezi. Apoi a împerecheat rasa cu femele negre și ciocolatii. Prima dată când a prezentat un iepure pătat a fost în anul 1990, în cadrul convenției ARBA din Tampa.

În aceast moment, versiunea Lila este în proces de obținere a acordului ARBA. Enlow Walker este inițiatorul și susținătorul acestei varietăți.

Ghidul APRC 1952 și 1957
ARBA “Official Guide to Raising Better Rabbits”, 1965, 1973
“Domestic Rabbits and their Histories”, B. D. Whitman, 2004
Revista “Rabbits”, “The Beauty of the Blues: Polish Rabbits with Potential”, Donna Marshall, 7/1979
“Domestic Rabbit”, “The Polish”, W. H. Kennedy, Sept.-Oct., 1975

Descriere fizică:

Rasa de iepuri Polonezi este una de dimensiuni mici, care este ușor de recunoscut datorită corpului lor subțire, asemenea firului de păr, și a urechilor mici și perfect ridicate. Urechile iepurelui Polonez este una dintre caracteristicile principale, fiind mici și ascuțite, ținute ori pe spate, ori cu pavilioanele în exterior, ca și când ar fi mereu în alertă. Capul trebuie să îi fie scurt, cu obrajii plini și cu niște ochi luminoși și plini de încredere. Culoarea ochilor diferă în funcție de culoarea blănii, dar în general sunt roșii sau albaștri. Pentru că este un animal mic, iepurele Polonez este adeseori confundat cu alte rase pitice, cum ar fi Piticul Olandez. Dar la o privire mai atentă se poate observa că iepurele Polonez este mult mai alungit, ușor mai mare și cu un cap mai ascuțit. Culorile acceptate sunt alb cu ochii albaștri, alb cu ochii roșii, negru, maro și albastru. La începutul acestei rase, doar culoarea albă a fost acceptată și recunoscută, dar în scurt timp au apărut și celelalte culori în standardul rasei. Greutatea medie este între 1,1 și 1,6 kg. Iepurele Polonez este astăzi o rasă extrem de populară și una mereu pe podium în cadrul concursurilor de profil. Blana îi este scurtă, moale și ușor de îngrijit, comparativ cu alte rase care au blana lungă.

Personalitate:

Majoritatea crescătorilor consideră că acești iepuri de dimensiuni mici se potrivesc cel mai bine în familiile cu copii mici, pentru că și iepurele Polonez este mic și adorabil chiar și în perioada sa adultă. Totuși, cu cât este mai mic iepurele, cu atât este pentru copii mai ușor să îi scape și să îi accidenteze, motiv pentru care nu este recomandată această rasă pentru copiii mici, chiar dacă iepurele este unul calm și blând. Natura lor docilă și afectuoasă este perfectă pentru persoanele singure, cupluri, seniori sau pentru familii cu copii destul de mari pentru a înțelege cum trebuie să se comporte cu acești iepuri. Iepurii din rasa Poloneză au nevoie de foarte multă atenție și le place să fie ridicați, ținuți în brațe și mângâiați de către companionii lor umani. Mărimea lor mică îi face excelenți pentru persoanele care locuiesc în apartamente mici. Este necesar să îi oferiți câteva jucării pe care să le mestece și cu care să se joace, pentru că altfel, își va ocupa timpul rozând tot ceea ce prinde în cale. Acești iepuri de dimensiuni mici sunt mai ușor de dresat decât cei mari. Puteți vedea adeseori iepuri  Polonezi în showurile magicienilor. Chiar dacă nu veți vrea să îi învățați cum să iasă afară din pălărie, poate vreți să asculte anumite comenzi sau cum să își facă nevoile în anumite locuri din casă. Este mult mai greu să învățați un iepure să răspundă la comenzi, decât să dresați un câine sau o pisică, dar cu multă muncă și răbdare, acest lucru este posibil.

Hrana și cușca

Principalul ingredient al dietei lor este fânul, de preferat fânul mai gras, mai bogat în fibre. Un astfel de fân va preveni diareea și obezitatea iepurelui. Alte frunze de verdețuri, în special legume, sunt esențiale pentru sănătatea iepurelui, fiind necesare ocazional pentru a preveni eventuale derapaje digestive. De dragul varietății puteți să îi oferiți și bunătăți cum sunt morcovi, piersici, pere, mere, prune, căpșuni sau alte fructe. Trebuie totuși să fiți atenți când îl hrăniți cu fructe pentru că acestea pot să fie bogate în zaharuri. Crescătorii de iepuri în scopuri comerciale mai adaugă și alte elemente nutritive dietei zilnice. Mai trebuie să aibă tot timpul apă proaspătă într-un bol. Iepurii din rasa Poloneză sunt iepuri de ținut în interior, iar datorită faptului că sunt mici, cușca este una oarecum formală.  Atunci când sunt afară, sunt recomandate cuștile extensibile, zonele îngrădite, tocmai pentru a-i oferi o mai mare protecție. Totodată, este indicat ca atunci când este lăsat afară să se joace, ori să fie ținut sub supraveghere, ori să îl țineți sub ceva acoperit, pentru a nu fi atacat de păsări. Dacă este ținut în cușcă, aceasta ar trebui să fie de cel puțin cinci ori mărimea corpului iepurelui și să îi permită să stea relaxat în picioare. Nu este indicat ca podeaua cuștii să fie realizată din sârmă pentru că iepurele ar putea să își prindă picioarele în ochiurile de sârmă. Iepurele ar trebui să mai aibă un loc doar al lui unde să se ascundă atunci când vrea să doarmă liniștit.

Toaletaj:

Iepurii  din rasa Poloneză nu au nevoie de o îngrijire specială, iar datorită blănii scurte, un periaj pe zi este de ajuns pentru a nu lăsa în urma sa păr. În perioada în care își schimbă blana, trebuie să îi acordați mai multă atenție. De asemenea, iepurii care participă la concursuri de profil vor avea nevoie de o îngrijire specială, care de cele mai multe ori este realizată într-un loc special creat. Periajul are totodaă rolul de a evita formarea bilelor de blană pe care iepurele le înghite de fiecare dată când își face singur toaletajul. Iepurii juniori au nevoie de mai multă îngrijire decât cei seniori pentru că au o blană mai fină, mai sensibilă. Există destul de multe instrumente care pot fi folosite pentru îngrijire. Se pot folosi perii, pieptene și chiar și un uscător de păr poate să fie folosit pentru a da volum blănii.

Scopul și statusul rasei:

Conform celor prezentate de către American Livestock Breeds Conervancy, rasa de iepuri Polonezi nu este în niciun fel amenințată, fiind una dintre cele mai populare rase de animale de companie. Este crescut exclusiv pentru a fi animal de companie și pentru a participa la concursurile de profil.

Probleme de sănătate:

La fel ca și alte rase de iepuri,  și rasa de iepuri Polonezi poate să fie predispus la răceli și la infecții virale. Expunerea la praf, la schimbările bruște de temperatură, precum și capacitatea scăzută de rezistență la stres îl poate predispune la diverse boli. Printre acestea enumerăm și:

– conjunctivita este o infecție bacteriană a pleoapelor cauzată de către fum și praf;

– probleme ale urechilor;

– coccidiosis este o problemă intestinală, un parazit apărut din cauza condițiilor igienice precare;

– balonarea și obstrucționarea canalelor respiratorii din cauza bilelor de păr.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rasa de Iepuri Dutch

Rozatoare Scris de

 

Informaţii generale:

Se știe despre această rasă că este originară din Olanda în jurul anilor 1850 sau chiar mai târziu, unde era cunoscut la acea vreme sub denumirea de Iepurele Hollander.  În anul 1864 a fost dus în Marea Britanie, unde a cunoscut cu adevărat popularitatea și de unde a început să fie exportat înspre diverse puncte ale globului. Rasa Dutch este una dintre cele mai vechi rase de iepuri domestici cunoscute. Strămoșii acestei rase sunt iepurii sălbatici Europeni care au fost domesticiți cu mult timp înainte și despre care se spune că sunt părinții multor rase de iepuri. Mai mult, se consideră că parte din genele pe care le are această rasă aparțin rasei Petite Brabancon, o rasă identificată în regiunea Brabant din Flandra, iepuri crescuți în număr mare în secolul XIX, ca și iepuri de carne. Iepurele din rasa Dutch este considerat a fi o rasă de iepuri foarte elegantă, în mare parte acest lucru datorându-se petelor distinctive de pe corp. Încă de la început, rasa Dutch a beneficiat de atenția deosebită a crescătorilor și a iubitorilor de iepuri, care nu s-au oprit niciun moment din îmbunătățirea rasei și creșterea numărului de varietăți disponibile, fiind totodată extrem de atenți la perfectarea și menținerea acelor pete distinctive. O și mai mare atenție a fost acordată aspectului general al corpului acestei rase, ceea ce a dus la un corp aproape perfect, respectiv corpul pe care îl

 Nume: Dutch

Originea: Olanda

Grupa: Iepuri de dimensiuni mici / rotunzi

Greutate: Între 1,5 – 2,4 kg

Speranta medie de viata: până la 5 – 8 ani

Culoare: negru, albastru, ciocolatiu, argintiu, gri

Temperament:  Trebuie să aveți destul de multă grijă cu acești iepuri, în special din cauză că sunt animale în general fricoase. Pentru că iepurii au un corp destul de delicat, este indicat să învățați să vă purtați cu ei cu grijă, pentru a nu-i răni neintenționat.

Status rasă:  În continuare, iepurii din rasa Dutch sunt printre primele zece cele mai populare rase de iepuri de dimensiuni mici din lume. Scopul lor este de a fi un animal de companie excelent, iubitor, atent și plin de afecțiune.

Caracteristici distinctive: Gulerul alb al iepurelui întâlnește culoarea blănii și formează un cerc perfect în jurul corpului. Vârfurile picioarelor sunt de asemenea albe, continuându-se câțiva centimetri înspre genunchi. Blana îi este scurtă și densă.

cunoaștem astăzi. Tocmai datorită acestui fapt și în special așteptărilor ridicate ale crescătorilor în ceea ce privește aspectul corpului și petele de culoare, iepurele din rasa Dutch reprezintă o adevărată provocare pentru orice crescător experimentat. Inițial, majoritatea iepurilor din rasa Dutch erau de culoare neagră, dar de-a lungul timpului au fost adăugate multe alte culori. Popularitatea rasei Dutch a crescut semnificativ în multe țări, în pofida avansului pe care l-au avut toate rasele de iepuri pitici. Rasa Dutch rămâne una dintre cele mai populare rase de iepuri din întreaga lume.

 

Descriere fizică:

Rasa Dutch conține iepuri de dimensiuni mici și medii, cu corpul destul de rotund și bine echilibrat. Rotunjimea ar trebui să înceapă din spatele capului, să se continue peste umeri și să atingă vârful cel mai înalt în zona șalelor, coborând apoi înspre picioarele din spate. Și umerii trebuie să îi fie rotunzi. Acești iepuri au o constituție destul de puternică și compactă, cu un corp bine rotunjit și cu picioare scurte și puternice. Carnea îi este tare și fermă, atât în zona picioarelor cât și pe spate. Nu trebuie să aibă burtă. Capul este mare, iar pieptul lat. Urechile îi sunt scurte și ridicate. Nu sunt ascuțite la vârf, iar la bază sunt largi. Ochii îi sunt luminoși și destul de mari. Obrajii trebuie să îi fie cât mai rotunjiți cu putință și să acopere linia maxilarului. Gâtul este scurt și în general nu este colorat. Blana îi este acoperită de marcaje colorate. Zonele albe se regăsesc în anumite părți ale corpului și ar trebui să fie poziționate la fel la fiecare exemplar. Există o line albă care pornește din spatele umerilor până în zona burții iepurelui. Gulerul alb al iepurelui întâlnește culoarea blănii și formează un cerc perfect în jurul corpului. Vârfurile picioarelor sunt de asemenea albe, continuându-se câțiva centimetri înspre genunchi. Blana îi este scurtă și densă. Atunci când treceți cu mâna peste blană, în sensul invers, aceasta ar trebui să revină imediat în poziția inițială, adică să se așeze frumos aproape de corpul iepurelui.

Varietăți ale rasei:

Negrul Dutch ar trebui să aibă o culoare neagră densă, uniformă și lucioasă, continuată de culoarea albastru închis al blănii interioare. Negrul Duch are ochii de culoare neagră sau maro.

Albastrul Dutch ar trebui să aibă o culoare albastru închis unformă, foarte lucioasă care are la bază de asemenea culoarea albastră a blănii interioare. Ochii îi sunt albastru-gri.

Chinchilla Dutch are culoarea exterioară neagră cu perle albe. Ar trebui să aibă bandă neagră care să întrepătrundă gulerul alb. Această bandă este foarte bine definită cu un alb perlat. Blana de pe burtă îi este albă, cu albastrul blănii interioare. Vârful cozii îi este negru, cu puțin alb perlat. Urechile sunt acoperite cu negru, iar ochii ar trebui să fie încadrați de cercuri colorate. Ochii îi sunt negri sau maro, dar există și variante de albastru-gri.

Dutch Ciocolatiu este un iepure cu o blană maro ciocolatie închisă, uniformă și foarte lucioasă. Ochii trebuie să îi fie maro-închis, fiind permise inflexiuni roșiatice.

Dutch Gri are un tipar agouti, prezentând benzi distinctive de culoare. Culorile de pe firul de păr ar trebui să fie albastru la bază, urmată de un maro deschis, maro închis, iar vârful firului de păr trebuie să fie o bandă maro deschisă la culoare. Pe întreaga suprafața colorată a blănii trebuie să existe fire de păr negre. Sunt acceptate și linii de culoare neagră pe urechi. Cercurile ochilor sunt înguste și de culoare maro. Blana de pe burtă trebuie să fie albă, având la baza culoarea albastră a blănii interioare. Ochii îi sunt maro închis.

Dutch Oțel este un iepure care are întreaga parte colorată în negru, cu o împrăștiere uniformă a culorii albe pe unele vârfuri ale firului de păr. Ochii îi sunt maro închis.

Personalitate:

Iepurii din rasa Dutch sunt unii dintre cei mai populari iepuri ca și animale de companie. În mare parte acest lucru se datorează faptului că sunt iepuri calmi, foarte ascultători. Mai mult decât atât, au o constituție robustă și o mărime care să permită să fie ținuți în casă și să fie transportați. Au în general o dispoziție foarte blândă, elegantă chiar, respectuoasă, comportându-se excelent cu copiii. Majoritatea iepurilor din rasa Dutch iubesc să fie ținuți în brațe și să se joace cineva cu ei. Sunt iepuri foarte prietenoși și mai ales sunt iepuri inteligenți. Tânjesc după afecțiune și le place să stea în compania oamenilor. Au nevoie de multă atenție, fiind totodată iepuri care se plictisesc foarte repede. Trebuie să aveți destul de multă grijă cu acești iepuri, în special din cauză că sunt animale în general fricoase. Pentru că iepurii au un corp destul de delicat, este indicat să învățați să vă purtați cu ei cu grijă, pentru a nu-i răni neintenționat. Spre deosebire de pisici și câini, iepurilor nu le face plăcere să fie ridicați. Totuși, dacă îi învățați de mici cu aceste lucruri, atunci aceștia vor învăța să aibă încredere în acțiunile voastre și să fie deschiși la astfel de moduri în care se arată afecțiunea. Iepurii din rasa Dutch pot fi dresați să își cunoască numele și să vină atunci când sunt chemați. Iepurii sunt ușor de speriat, prima lor reacție fiind aceea de a o lua la goană. Picioarele din spate sunt foarte puternice, ceea ce le permite să fugă în viteză. Din toate punctele de vedere trebuie să aveți grijă cum vă jucați cu acest iepure. Chiar și atunci când îl ridicați în brațe, trebuie să îl luați cu o mâne de blana din zona cefei și cu cealaltă mână pusă sub picioare. Atunci când sunt ținuți în aceeași cușcă, există riscul de a se răni ca urmare a luptelor sau disputelor ocazionale. Nivelul de activitate al acestor iepuri crește în perioada de răsărit și cea de apus a zilei. În general, pe timpul zilei își vor petrece timpul mai mult dormind, dar sunt foarte blânzi și ușor de umblat cu ei.

Hrana și cușca

Principalul ingredient al dietei iepurilor din rasa Dutch este fânul proaspăt în cantități mari, precum și fructe proaspete și legume. Pe lângă acestea trebuie să aibă tot timpul apă proaspătă. Iepurii au un stomac delicat, motiv pentru care atunci când îi oferiți să mănânce fructe și legume proaspete, trebuie să îi oferiți câte o singură varietate odată pentru a observa care dintre acestea îi provoacă diaree și care nu, pentru a putea să eliminați cele care îi fac rău. Este indicat să îl hrăniți dintr-un bol de lut, pe care nu îl va putea să îl răstoarne foarte ușor și pe care nici nu îl va mesteca. Dacă îl țineți în cușcă atunci trebuie să îi plasați un bol cu apă curată în exteriorul cuștii, care să alimenteze cu ajutorul unui tub interiorul cuștii.

Pentru un iepure care stă în exterior, este indicat să se construiască o cușcă din lemn, cu un acoperiș care să îl protejeze de ploaie și care să fie ridicat pe piloni. Chiar și dacă iepurele va trăi în interior este indicat să se folosească o cușcă din lemn, nu din fier sau sârmă. Toți iepurii trebuie să aibă spațiu de mișcare, unde să își facă exercițiile și să li se permită să alerge puțin. Podeaua cuștii trebuie să fie din lemn, nu sârmă pentru că ar putea să provoace răni. Materialele pentru dormit se vor adapta temperaturilor exterioare. Cușca iepurelui trebuie să fie curățată cel puțin o dată pe săptămână, moment în care să fie eliminate și mâncarea veche. Dacă este nevoie să îi spălați cușca, folosiți doar o substanță de curățare specială pentru cuștile iepurilor.

Toaletaj:

Iepurii din rasa Dutch necesită o simplă periere săptămânală pentru a înlătura blana în exces și pentru a preveni încâlceala firelor de păr. Iepurii obișnuiesc să se îngrijească reciproc, motiv pentru care este indicat să aveți cel puțin două exemplare. Când au grijă unul de celălalt, iepurii își ling urechile, nasul, vârful capului și în jurul ochilor.

Scopul și statusul rasei:

Încă de la momentul apariției sale, rasa a fost una extrem de apreciată. Pe parcursul existenței sale nu au existat momente în care rasa să fie în pericol de extincție. Războaiele mondiale și-au lăsat amprenta asupra acestor animale la fel cum au făcut-o asupra tuturor animalelor domestice. Totuși, popularitatea acestor micuți iepuri nu a avut de suferit. În continuare, iepurii din rasa Dutch sunt printre primele zece cele mai populare rase de iepuri de dimensiuni mici din lume. Scopul lor este de a fi un animal de companie excelent, iubitor, atent și plin de afecțiune.

Probleme de sănătate:

La fel ca și alte animale mici, și iepurele din rasa Dutch poate să fie predispus la răceli și la infecții virale. Expunerea la praf, la schimbările bruște de temperatură, precum și capacitatea scăzută de rezistență la stres îl poate predispune la diverse boli. Printre acestea enumerăm și:

– conjunctivita este o infecție bacteriană a pleoapelor cauzată de către fum și praf;

– probleme ale urechilor;

– coccidiosis este o problemă intestinală, un parazit apărut din cauza condițiilor igienice precare;

– balonarea și obstrucționarea canalelor respiratorii din cauza bilelor de păr.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Specia de Pești Alewife

Pesti Scris de

 

Informaţii generale:

Peștele din specia Alewife era cunoscut ca și o specie anadromă, care se reproducea în ape dulci, dar care se întorcea în ocean pentru a-și completa ciclul vieții. Se găseau în mod normal în Newfoundland și în Carolina, preferând adâncimi de aproximativ 50 – 120 m, în largul coastei. Deși motivele introducerii acestor pești rămân în continuare un subiect de discuție, peștii alewife par să fi ajuns în Great Lakes în timpul construirii canalului la finalul secolului XIX. Este posibil ca folosind Erie ca și mijloc de transport, raza de existență a acestor pești a crescut enorm pe măsură ce au intrat în Great Lakes, de unde au putut să se extindă în toate cele cinci lacuri. Temperaturile scăzute din timpul iernii au un efect devastator asupra acestor populații de pești, cu toate că în general, peștii din specia Alewife pot să reziste la temperaturi extrem de scăzute. Aceste populații de pești introduse în Great Lakes nu își mai petrec al doilea ciclu de viață în ocean, rămânând pentru întreaga lor viață în apele dulci ale râurilor și lacurilor. Peștii din specia Alewife au fost observați pentru prima dată în Lacul Ontario în anul 1873, în Erie în anul 1931, Huron în 1933, Michigan în 1949 și în Lake Superior în 1954. Există trei mari teorii de introducere a acestor pești Alewife. În primul rând, a fost observat în Lacul Ontario în anul 1873, ceea ce i-a făcut pe mulți să considere că aparține acestui lac, fiind nativ aici. De aici s-a împrăștiat și în celelalte zone ca urmare a

 Nume: Alewife

Originea: Newfoundland, Carolina, Great Lakes

Tip: pești de dimensiuni mici

Lungime: 20 – 30 cm

Greutate: 200 – 800 g

Speranta medie de viata: până la 13 ani

Culoare:  Alewife, are o culoare verde gri în partea superioară, negru pe spate și argintiu pe laterale și pe burtă. În mod normal există un punct  negricios pe ambele părți, chiar în spatele branhiilor, iar partea superioară poate să conțină linii longitudinale.

Comportament: De asemenea, se știe despre ei că în primii lor ani de viață tind să stea aproape de suprafață atunci când se află în ape sărate, precum și în ultimii ani de viață, când de asemenea stau mai mult la suprafață, dar de data aceasta în apele dulci.

Caracteristici distinctive: Se distinge și prin poziția aripioarei sale dorsale al cărei punct de origine este mult mai apropiat de înceuputul capului decât este poziționată aripioara centrală de pe burtă. Mai mult, peștele Alewife este mult mai bine construit decât heringul. Ochii îi sunt mari și rotunzi, așezați destul de sus.

micșorării numărului de pești Somon și Păstrăv, care erau principalele amenințări pentru Alewife. Alții au sugerat că acești pești au apărut atunci când lacul Ontario a fost populat cu scrumbie Americană în anii 1880. A treia teorie susține că Alewife a folosit noul construit canal Erie ca și mod de introducere, canal care conectează Atlanticul cu Great Lakes. Toate populațiile de pești Alewife din Great Lakes au fost introduse intenționat. Dacă peștele Alewife ar fi fost nativ lacului Ontario înainte de construirea canalului Erie, ar fi trebuit să călătorească în sus pe râul St Lawrence, cu mult înainte de observarea sa ca și specie. Analiza genetică a arătat totuși că populațiile de pești din Great Lake și cele din Atlantic sunt destul de similare, ceea ce permite susținerea ideii unei introduceri relativ recente. Acest lucru nu ar fi fost posbil dacă nu ar fi existat o suprapopulare cu somon în Atlantic și dacă acest pește Alewife nu ar fi avut o atât de puternică abilitate de a rezista în condițiile cele mai vitrege. Alewives au distrus ecosistemul din Great Lakes din momentul invaziei lor, ca urmare a consumului exagerat de mare de zooplancton. Acest ecosistem din Great Lakes se dezvoltă în jurul peștilor Alewives. Orice altă specie consumatoare de zooplancton a fost depășită de acest pește. Mai mult, o creștere a temperaturii apelor poate să ducă la o creștere a populației de Alewife, ceea ce nu poate să aibă decât un efect și mai devastator. Prezența masivă a alewife în această zonă arată modul în care afectează biodiversitatea, indiferent de scăderea anuală a populației de pești. În unele zone din Great Lakes, populațiile de pești sunt formate în proporție de 75% din Alewife. Weinstein și Logan arată foarte clar că o asemenea proporție afectează diversitatea locală a ecosistemului. Au existat și câteva sugestii cu privire la faptul că acest pește poartă virusul VEN (viral erythrocytic necrosis), care până acum nu a părut să reprezinte o amenințare. Speciile care se hrănesc cu aceșt pește nu par să aibă de suferit de pe urma virusului VEN. De asemenea, s-a arătat că acest pește poate să cauzeze atât sindromul mortalității rapide cât și sindromul Cayuga în populațiile de păstrăvi și somon. În final, exterminările masive periodice de populații Alewife pot să cauzeze atât probleme estetice cât și de igienă pentru persoanele care trăiesc în aceste zone. Acest lucru obligă și implică anumite resurse financiare pentru curățirea plajelor infestate cu peștii morți.

Descriere fizică:

Peștele din specia Alewife se distinge de la depărtare de hering prin adâncimea corpului său, care este de trei ori mai lung decât adânc (un pește Alewife de 25 cm are o adâncime de aproximativ 10 cm, în timp ce un hering la aceeași lungime are o adâncime de aproximativ 7 cm). De asemenea, se distinge și prin poziția aripioarei sale dorsale al cărei punct de origine este mult mai apropiat de înceuputul capului decât este poziționată aripioara centrală de pe burtă. Mai mult, peștele Alewife este mult mai bine construit decât heringul. Ochii îi sunt mari și rotunzi, așezați destul de sus. Linia cavității abdominale este un gri pal sau un alb rozaliu. Maxilarul inferior al acestor pești este mult mai protuberant, venind peste maxilarul superior atunci când au gura închisă. Alewife are o culoare verde gri în partea superioară, negru pe spate și argintiu pe laterale și pe burtă. În mod normal există un punct  negricios pe ambele părți, chiar în spatele branhiilor, iar partea superioară poate să conțină linii longitudinale. Culorile se schimbă în anumită măsură, în general în funcție de culoare fundului apei în zona în care trăiesc. Peștele din specia Alewife crește la o lungime de aproximativ 35 cm, dar în mod normal, un pește adult atinge mărimea de 27 cm și o greutate de 200 – 250 grame.

Comportament:

Peștele din specia Alewife este un pește gregar, care trăiește în bancuri formate din mii de indivizi (a fost descoperit un banc enorm, de aproximativ 40.000 de pești în Portul Boston). Aparent, un astfel de banc rezistă împreună aproapte toată perioada în care aceștia stau în ape sărate. Uneori, în aceste bancuri intră și hering sau menhaden. Peștii din specia Alewife tinde totuși să rămână în apropierea apelor dulci. De asemenea, se știe despre ei că în primii lor ani de viață tind să stea aproape de suprafață atunci când se află în ape sărate, precum și în ultimii ani de viață, când de asemenea stau mai mult la suprafață, dar de data aceasta în apele dulci. Ceea ce nu se cunoaște este adâncimea la care acești pești obișnuiesc să trăiască. Acești pești vor crește în apele sărate ale mărilor, dar se vor muta în apele dulci pentru a-și depune icrele. Nu au anumite râuri în care se retrag, aceștia putând fi văzuți în râuri de dimensiuni mari, cum este Merrimac sau Potomac, dar și în pârâiașe de câțiva centimetri adâncime. În râurile mari, peștii Alewife pot să meargă mult în amonte sau pot să rămână în apropierea țărmurilor, aproape de locurile de deversare în mare. Femelele depozitează între 60.000 și 100.000 de ouă sau chiar mai multe, în conformitate cu mărimea lor. Depunerea durează doar câteva zile pentru fiecare grup de pești. De cele mai multe ori, grupurile care se întorc în apele sărate se intersectează cu următoarele grupuri care se duc pentru a-și depune icrele. Trecerea de la apă sărată la apă dulce este făcută în scurt timp, fără să afecteze corpul peștelui. Totuși, s-a arătat că nu rezistă la foarte multe schimbări de acest gen, peștii murind după câteva astfel de treceri. Reproducerea are loc la temperaturi de aproximativ 20 grade, iar incubația durează aproximativ 6 ziel. Tinerii alewives, care sunt de aproximativ 5 mm lungime când au ieșit din ou, cresc la aproximativ 15 mm în prima lună. Imediat vor începe să coboare înspre apele sărate, reușind să ajungă până la începutul toamnei la o lungime între 5 cm – 8 cm. Întoarcerea peștilor pentru reproducere se face în principal în același loc în care și părinții lor au fost, respectiv locul nașterii acestor pești.

Statut Specie:

Peștii Alewife au modificat fundamental ecosistemul Great Lakes. Din momentul apariției lor, toate nivelele trofice au fost afectate ca urmare a dispariției zooplanctonului.  Drept urmare, în multe părți ale acestor ape, ecosistemul este construit în jurul acestor pești. Prezența abundentă a acestor pești într-o anumită zonă afectează în mod direct biodiversitatea acestei zone.  În acest moment, Uniunea Mondială a Conservării Peștilor (IUCN) nu consideră specia de pești Alewife să fie vulnerabilă sau amenințată cu extincția.

Hrana:

Peștii Alewives sunt niște zooplanctivori importanți pentru ecosistemul din care fac parte. Se hrănesc în mare parte cu zooplancton, dar și cu insecte de dimensiuni mici sau cu larvele altor pești. Au trei metode diferite de hrană, respectiv înghițirea unor obiecte mari prin simpla deschidere a gurii, hrănirea prin înghițituri mici și filtrarea. Atunci când se hrănesc prin filtrare, peștii Alewives își țin gura deschisă și capturează zooplankton sau alte organisme de dimensiuni mici. Sunt niște competitori importanți pentru această nișă de hrănire. La rândul lor, peștii Alewife servesc ca și hrană unor organisme mult mai mari, cum ar fi somonul. Păsările peștivore, precum și alte mamifere acvatice se hrănesc cu alewife. Există și un anumit număr de paraziți indentificați în acest pește, printre care Acanthocephala cestodes, termatodes și copepods.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rasa Retriever Chesapeake Bay

Caini/Rase de caini Scris de

 

Informaţii generale:

Rasa Retriever Chesapeake Bay este una dintre puținele rase de câini născute și apărute în America. Despre această rasă se consideră că este descendentă din doi câini Newfoundland pe nume Sailor și Canton, aduși din Anglia pe un vapor în anul 1807. Din păcate, nava a suferit un naufragiu în apropierea coastei americane. Din naufragiu au reușit să se salveze tot echipajul, inclusiv acești doi câini, Sailor, un mascul roșcat și Canton, o femelă de culoare neagră. Ulterior, Sailor a fost adăpostit de către familia lui John Mercer din West River, în timp ce Canton și-a găsit familia în cea a dr James Stewart, un medic din Sparrow’s Point. Despre aceşti câini, americanii au învăţat rapid cum să îi folosească pentru vânătoarea de raţe, fiind nişte câini care se simt excelent în apă. Abilităţile lor de vânători şi de urmăritori a fost transmisă inevitabil generaţiilor următoare, împreună cu acea culoare neobişnuită, gălbuie şi cu ochii coloraţi. Nu au existat dovezi scrise cu privire la împerecherea celor doi câini, Sailor şi Canton, dar şaptezeci de ani mai târziu, în anul 1877, un show canin a fost organizat în Baltimore. Cu această ocazie, iubitorii acestei

 Nume: Retriever Chesapeake Bay

Originea: USA

Grupa: Retriever

Inaltime: Femela 52 – 60 cm, Mascul 54 – 66 cm

Greutate: Femela 25 – 33 kg, Mascul 28 – 35 kg

Speranta medie de viata: până la 10 – 12 ani

Culoare: galben-maro, maro închis

Temperament:  Nu uitaţi că sunt câini de vânătoare capabili să urmărească şi să scoată din ape îngheţate peste două sute de raţe pe zi. Nu vor obosi niciodată şi nu se vor da bătuţi niciodată.

Dresaj: În momentul în care aţi lăsat cât de puţin garda jos, Chessie-ul va profita de ocazie şi va încerca să preia controlul fără să stea nici un pic pe gânduri.

Caracteristici distinctive: Are picioare foarte puternice şi labele picioarelor membranate, ceea ce îi permitea să înoate mult mai bine.

noi rase au putut să observe cu ochiul liber asemănarea a doi câini veniţi acolo, unul de pe malul de est şi celălalt de pe malul de vest al Maryland-ului. Asemănările dintre aceşti doi câini au arătat fără tăgadă faptul că provin din aceiaşi strămoşi, motiv pentru care au fost recunoscuţi ca făcând parte din aceiaşi rasă, Câinele Chesapeake Bay urmăritor de raţe. Căutările ulterioare au dus la descoperirea unor evidenţe ale descendenţilor lui Canton şi Sailor, care au fost duşi la adăpostul din Carroll Island, de unde au reuşit să populeze întreaga regiune. Până la momnetul în care Clubul Adăposturilor Americane a fost înfiinţat în anul 1884, destul de multe varietăţi de Chesapeake au fost dezvoltate, cunoscute fiind pentru dârjenia lor şi pentru capacitatea lor de a rezista în apele reci ale Golfului Chesapeake. Clubul Chesapeake a fost iniţiat în anul 1918. Primul retriever a fost licenţiat în clubul Chesapeake în anul 1932. Pentru a omagia aceşti câini, uşa principală a Muzeului Maritim a Golfului Chesapeake din St Michael, Maryland, este păzită de o pereche de statui de fier a doi Chesapeake (Chessies).

Descriere fizică:

Rasa Retriever Chesapeake Bay a fost dezvoltată pentru vânătoare de raţe în condiţii extrem de dificile, trebuind să facă faţă la curenţi puternici în apele îngheţate ale Golfului Chesapeake. Este un înotător excelent, cu o muşcătură puternică şi totodată gentilă, ceea ce îi permitea să înoate cu raţele în gură. Are picioare foarte puternice şi labele picioarelor membranate, ceea ce îi permitea să înoate mult mai bine. Chessie este un câine mai mult lung decât înalt, cu picioarele din spate cel puţin la fel de înalte ca şi cele din faţă. Capul îi este rotund, continuat cu un bot destul de lung şi îngust. O particularitate a acestei rase este dată de ochi, care sunt de culoare galbenă. Urechile sunt ţinute semiaplecat, cu vârfurile rotunjite. Au o blană dublă, primul strat fiind foarte des, în timp ce stratul exterior este des şi scurt. Pentru protecţia împotriva apei reci, Retrieverul Chesapeake Bay a dezvoltat un sistem de apărare sub forma blănii uleioase care îi conferă impermeabilitate.

Personalitate:

Rasa Retriever Chesapeake Bay deţine cea mai puternică personalitate dintre toţi retriverii. Nu sunt la fel de uşor de stăpânit ca şi restul retrieverilor, aceştia fiind nişte câini foarte independenţi, ceea ce îi face să fie şi extraordinar de greu de dresat. În ciuda acestor aspecte, capacitatea lor de vânători nu li s-a ştirbit de-a lungul timpului, fiind în continuare nişte vânători de temut şi îndrăgiţi de vânători. Le place la nebunie să înoate şi ar putea să reziste la o zi întreagă de vânătoare, în care să aducă tot timpul raţele căzute în apele reci ale zonei de vânătoare. Sunt nişte câini care trebuie să stea afară din casă  şi să aparţină unei familii care călătoreşte foarte mult, cărora le place muntele, ciclismul sau excursiile cu cortul. Iubeşte natura şi are nevoie de ea tot timpul. Câinii din rasa Chesapeake Bay au nevoie de foarte mult exerciţiu pentru a-şi menţine condiţia fizică. Din acest motiv, nu este indicat să fie ţinut de persoane care îl vor scoate la plimbare o dată pe zi în jurul blocului. Nu uitaţi că sunt câini de vânătoare capabili să urmărească şi să scoată din ape îngheţate peste două sute de raţe pe zi. Nu vor obosi niciodată şi nu se vor da bătuţi niciodată. Le place de asemenea să alerge, să se caţere şi să urmărească mingea sau beţele aruncate de către dumneavoastră. Retrieverul Chesapeake Bay nu este sub nicio formă un câine de apartament. Sunt câini aspri şi foarte energici cât sunt adulţi, au nevoie de foarte mult exerciţiu şi dacă nu îl primesc devin foarte repede distructivi. Un Retriever Chesapeake Bay plictisit este un Retriever Chesapeake Bay distructiv. Dacă nu au parte de exerciţii regulate, susţinute, atunci cu siguranţă puteţi să vă aşteptaţi să îl scăpaţi rapid de sub control. Este o rasă care stă destul de mult în stadiul de căţei, urmând ca odată ajunşi adulţi să menţină câteva reminiscenţe ale copilăriei lor. Dacă nu sunt supuşi constant unor exerciţii dificile, exerciţii care să le întărească atât musculatura cât şi caracterul, atunci riscă să aducă cu ei multe aspecte ale copilăriei. Nu sunt câini de pază, dar în mod natural Chessie este un câine care nu are încredere în străini. Din acest motiv, se cere socializare încă de când sunt mici. Dacă nu vor reuşi să fie învăţaţi să distingă vizitatorul străini de un străin periculos, atunci această neîncredere în oameni poate să ducă la agresiune. Fiind vânători, se cunoaşte despre ei că le place să bage orice în gură. De la beţe, pietre, jucării, la papuci şi cărţi, toate sunt ţinte ale Chessie-ului.

Dresaj:

Rasa Retriever Chesapeake Bay este o rasă formată din câini cu o voinţă proprie puternică, motiv pentru care nu ar trebui să fie confundaţi sau comparaţi cu un Golden Retriever. Această rasă are nevoie de constanţă în ceea ce priveşte dresajul. În momentul în care aţi lăsat cât de puţin garda jos, Chessie-ul va profita de ocazie şi va încerca să preia controlul fără să stea nici un pic pe gânduri. Deşi au nevoie de un lider puternic, Retrieverul Chesapeake Bay este un câine care nu ar trebui să fie tratat cu duritate, pentru că nu răspunde foarte bine la disciplina impusă. Recompensele pozitive combinate cu destul de multă răbdare este reţeta cea mai bună pentru a dresa un Chessie.

Toaletaj:

Ca şi majoritatea raselor de retrieveri, rasa Retriever Chesapeake Bay este o rasă care îşi pierde blana din abundenţă, motiv pentru care este necesa un periaj constant, atât pentru a îndepărta părul nedorit cât şi pentru a distribui în mod uniform uleiul de pe blană. Nu îl îmbăiaţi decât atunci când este necesar, pentru a nu îi distruge stratul protector uleios.

Nu uitați de asemenea de îngrijirea dentară. Cel mai bine este să îl spălați pe dinți cu periuța, cel puțin de câteva ori pe săptămână, pentru a-i îndepărta depunderile de piatră.  Unghiile trebuie de asemenea îngrijite cel puțin lunar dacă el nu și le pilește în mod natural în timpul plimbărilor. Trebuie să aveți grijă la tăiatul unghiilor pentru că acestea conțin vase de sânge, iar dacă se întâmplă să tăiați unghiile prea adânc, data următoare câinele s-ar putea să nu mai accepte acest tratament.

Boli si afectiuni curente:

Rasa Retriever Chesapeake Bay este o rasă în general sănătoasă, cu puține boli cunoscute ca fiind particulare lor. Printre bolile care pot să apară la această rasă sunt și următoarele:

– displazia de șold şi displazia de umăr, apare cel mai des odată cu îmbătrânirea câinilor din această rasă. Cel mai bine este să aflați dacă părinții câinelui au suferit sau suferă de astfel de boală;

– atrofia retinală progresivă este o boală oculară care implică deteriorarea graduală a retinei. La începutul bolii, câinii își pierd vederea nocturnă, urmând ca pe măsură ce boala se agravează, să își piardă și vederea pe timpul zilei.

epilepsia este o condiție neurologică care de cele mai multe ori este moștenită. Atunci când suferă de epilepsie, câinele poate să aibă atacuri care îi vor provoca diverse comportamente ciudate;

– boala Von Willebrand înseamnă lipsa unei substanțe care ajută plachetele să formeze cheaguri, motiv pentru care câinii care au această boală sângerează excesiv atunci când se rănesc, oricât de mică ar fi rana;

– dilatația/torsiunea gastrică sau ”sindromul de volvulus” se caracterizează prin acumularea rapidă de aer în stomac, malpoziționarea stomacului. Acest lucru înseamnă că stomacul se tot umflă și nu mai permite să circule mâncarea  din el.

 

 

 

 

 

 

 

 

Rasa de Câini Ciobănesc de Shetland

Caini/Rase de caini Scris de

Rasa Samoyed

Informaţii generale:

Câinele din rasa Ciobănesc de Shetland provine, așa cum îi spune și numele, din Insulele Shetland, care se găsesc între Scoția și Norvegia, la aproximativ 50 de mile Nord de Scoția și puțin sub cercul Arctic. Aceste insule sunt totodată casa mai multor rase de animale, cum ar fi Poneii de Shetland și Oile de Shetland. Mulți ani, Ciobănescul de Shetland a fost denumit Toonie, nume care provine din cuvântul Norvegian ”fermă”. Fermierii au crescut această rasă, combinând Border Collie cu câini de dimensiuni mai mici, pentru a obține un câine capabil să lucreze și să apere turmele de oi Shetland. Unele persoane speculează faptul că una dintre îndatoririle pe care acești câini le aveau era să protejeze mieii de atacurile păsărilor. Se poate observa foarte ușor că majoritatea câinilor Shetland au o pasiune de a urmări păsările, iar unii dintre ei au tendința de a urmări avioanele sau elicopterele pe care le văd zburând deasupra lor. La începutul anilor 1800, câinii din rasa Shetland au fost aduși în Anglia și în Scoția, acolo unde au fost considerați niște Collie în miniatură. Pe Insulele Shetland, fermierii începuseră să reproducă acești câini Shetland pentru a fi chiar mai mici și mai pufoși, tocmai pentru a putea să îi vândă vizitatorilor de pe insulă. Există câteva zvonuri cu privire la o posibilă încrucișare cu un Prinț Charles Spaniel și rase de câini Pomeranian,

 Nume: Ciobănesc de Shetland

Originea: Insulele Shetland / Între Scoția și Norvegia

Grupa: Câini de muncă

Inaltime: Femela 33 – 40 cm, Mascul 35 – 42 cm

Greutate: Femela 7 – 8 kg, Mascul 7 – 8 kg

Speranta medie de viata: până la 12 – 14 ani

Culoare: maro/albastru/alb

Temperament:  Sunt niște câini foarte inteligenți și își vor folosi atât mintea cât și corpul, apreciind oportunitatea de a învăța noi lucruri pe măsură ce le exersează. Exercițiile corespunzătoare vor ocupa creierul acestor câini și îi vor ajuta să rămână calmi în interiorul casei.

Dresaj:  Vor prinde comenzile foarte repede și sunt niște câini cu o dorință foarte mare de a face pe plac. Tratamentul pozitiv și o mulțime de recompense este tot ceea ce au nevoie în sesiunile de dresaj.

Caracteristici distinctive: Capul, văzut de sus trebuie să fie lung, cu un aspect plan începând de la urechi până la nas. Expresia acestui câine trebuie să fie alertă, blândă, inteligentă și mereu întrebătoare.

care au fost lăsați pe insulă de către turiști. Au existat de-a lungul timpului atât de multe încrucișări, încât la finalul sec XIX, locuitorii insulei au început să observe că aspectul original al acestui câine începe să dispară. Au început astfel o serie de discuții și acțiuni pentru a aduce înapoi aspectul original al Ciobănescului de Shetland. Trei tipuri de crescători au început să își facă apariția: cei care credeau că trebuie să se încrucișeze doar câini din rasa Collie, cei care doreau să încrucișeze puținii câini Shetland care mai existau între ei, și în final cei care continuau să încrucișeze câinii fără să le pese de evoluția rasei. Într-un final, în showurile de profil de la începutul sec XX, erau prezentate exemplare din toate cele trei versiuni de încrucișări. În anul 1909, Clubul Kennel Englezesc a recunoscut această rasă. 28 de câini din rasa Sheltland au fost înregistrați în acel an ca și Collie Shetland. Patru dintre ei apar în continuare în pedigree-ul multor campioni moderni: doi masculi denumiți Lerwick Tim și Trim și două femele pe nume Inverness Topsy și Inga. Primul Sheltie care a fost înregistrat de către Clubul American Kennel a fost Lord Scott în anul 1911. Crescătorii de Collie din Anglia nu erau foarte fericiți în ceea ce privește numele rasei, ceea ce i-a determinat să protesteze pentru schimbarea numelui, ceea ce s-a și întâmplat. Noua denumire a rasei a fost stabilită Ciobănescul de Shetland. Acest câine a creat controverse atât în Marea Britanie, cât și în SUA timp de mai mulți ani, cu privire la standardul rasei. Ca și efect, multe cluburi de Ciobănești de Shetland au fost formate pentru a susține diverse opinii. În final, în anul 1930, cluburile din Scoția și cele Englezești s-au pus de comun acord și au decretat faptul că acest câine  ”ar trebui să semene cu un collie în miniatură”. Crescătorii din America au importat câini Ciobănești Sheltand din Anglia până în anii 1950, dar până în acel moment, câinii ciobănești Sheltand din America și Anglia începuseră să difere mult ca și aspect și mărime. Pe măsură ce rasa devenea tot mai cunoscută, numărul lor creștea în America. în anii 1970, popularitatea lor a explodat ca urmare a listării lor în top zece cei mai populari câini. Astăzi, popularitatea lor se situează în top 20 dintr-o listă de 155 de rase.

Descriere fizică:

Câinele Ciobănesc de Shetland, la fel ca și Collie, are trăsături ale Border Collie-ului din Scoția, care a fost transportat pe insula Shetland și încrucișat cu alte rase cu părul lung, mici și inteligente, a fost redus la mărimi foarte mici. Astăzi, această rasă are aceași mărime și aspect general ca și  Rough Collie și la fel cum Poneiul Shetland seamănă cu rase mari de cai. Cu toate că asemănarea dintre Ciobănescul Shetland și Rough Collie există, totodată sunt prezentate și diferențe care trebuie să fie notate. Câinele Ciobănesc Shetland este mic, alert, cu o blană aspră și lungă, un câine de muncă. Trebuie să fie agil, rezistent. Aspectul exterior trebuie să fie simetric și să nu apară deloc disproporționat. Masculii trebuie să aibă un aspect masculin, iar femelele unul feminin. Ca și aspect general, corpul ar trebui să îi fie de lungime medie, dar mare parte a acestei lungimi este datorată lățimii umerilor și a șoldurilor, care lasă impresia de lungime, pentru că spatele este unul scurt. Capul, văzut de sus trebuie să fie lung, cu un aspect plan începând de la urechi până la nas. Expresia acestui câine trebuie să fie alertă, blândă, inteligentă și mereu întrebătoare. Ochii îi sunt de mărime medie, cu margini mai negre la culoare, așezați oarecum oblic pe craniu. Culoarea trebuie să fie închisă. Urechile îi sunt mici și felxibile, așezate în partea de sus a capului, purtate semi erecte, cu vârfurile îndreptate înspre înainte. Vârful craniului trebuie să fie plat, fără proeminențe. Obrajii îi sunt de asemenea plați și ar trebui să se completeze ușor într-un bot bine rotunjit. Botul și craniul trebuie să fie de aceeași lungime, punctul de echilibru fiind colțul ochilor. Nasul îi este negru, iar buzele mici. Gâtul îi este musculos, arcuit și destul de lung pentru a-și purta capul cu mândrie. Spatele îi este foarte musculos și scurt. Pieptul adâncit, cu coastele bine depărtate. Coada îi este destul de lungă astfel că atunci când este lăsată să atârne ar trebui să ajungă până la genunchii picioarelor din spate. Atunci când este ținută în repaus, coada îi este lăsată să atârne sau prezintă o ușoară curbură. Blana trebuie să fie dublă, cu cea exterioară compusă din păr lung, drept și aspru; blana interioară este scurtă, lânoasă și atât de densă încât conferă întregii blăni o calitate anume. Părul de pe față, vârfurile urechilor și de pe picioare ar trebui să fie fin. Blana de pe coadă este lungă și abundentă. Culoarea este negru, albastru și între galben și mahon; corpul acestui câine este marcat cu cantități diferite de alb sau maro.

Personalitate:

Câinii din rasa Ciobănesc de Shetland sunt niște câini pentru toate tipurile de familii. Aceștia își iubesc familiile și vor să fie incluși în toate activitățile, atât în interior cât și în exterior. Se înțeleg excelent cu copiii și le face o deosebită plăcere să se joace în exterior. Câinii Shetland sunt foarte inteligenți și pot să fie dresați foarte repede. Sunt de cele mai multe ori campioni în arenele de competiții în ceea ce privește ascultarea, agilitatea și munca. Pentru familiile active care preferă un câine de dimensiuni mici, ciobănescul de Shetland este unul excelent. Aceștia sunt destul de mici pentru a locui în apartament, atâta timp cât stăpânii își iau angajamentul că îi vor oferi destul de mult exercițiu. Au nevoie de plimbări zilnice și de oportunități pentru a alerga cât de des este posibil. Se descurcă foarte bine cât timp sunt în lesă, dar atunci când sunt lăsați liberi ar trebui să fie ținuți într-o zonă îngrădită. Există în ei o nevoie puternică de a gestiona turme, ceea ce îi va face să încerce să controleze grupuri de copii, animale și chiar mașini. Dacă este posibil, câinii Shetland ar trebui să fie implicați în dresaj avansat de agilitate și de ascultare. Sunt niște câini foarte inteligenți și își vor folosi atât mintea cât și corpul, apreciind oportunitatea de a învăța noi lucruri pe măsură ce le exersează. Exercițiile corespunzătoare vor ocupa creierul acestor câini și îi vor ajuta să rămână calmi în interiorul casei. Un câine plictisit va lătra obsesiv, ceea ce poate să îi enerveze pe vecini, mai ales atunci când este vorba de un bloc de apartamente. Lătratul câinelui Ciobănesc de Shetland este o adevărată marcă înregistrată pentru această rasă. Este foarte strident și pe o tonalitate înaltă, ceea ce în general este destul de enervant. Este esențial să fie dresat pentru a nu lătra. Socializarea este de asemenea foarte importantă pentru acest câine, pentru că este obișnuit să alerteze pe toată lumea atunci când cineva se apropie. Din acest motiv, este indicat să înțeleagă cine este prieten și cine este dușman. Această rasă este una foarte populară, ceea ce a dus la încrucișări între câini din această rasă fără să se țină cont de temperamentul lor. O astfel de practică înseamnă că o mulțime de câini Shetland au un temperament instabil. Este crucială investigarea inițială a vânzătorului.

Dresaj

Câinii din rasa Ciobănesc de Shetland sunt foarte ușor de dresat  datorită nivelului mare de inteligență pe care îl posedă. Vor prinde comenzile foarte repede și sunt niște câini cu o dorință foarte mare de a face pe plac. Tratamentul pozitiv și o mulțime de recompense este tot ceea ce au nevoie în sesiunile de dresaj. Câinii Shetland nu trebuie să fie tratați dur, pentru că vor deveni defensivi. Aceștia sunt niște câini meniți să iasă în evidență tot timpul și le place să fie în centrul atenției. Dresajul pentru comenzi speciale poate să fie o metodă foarte bună pentru a menține câinele Shetland sănătos din punct de vedere mental și totodată pentru a realiza legătura necesară între tine și el.

Toaletaj:

Blana frumoasă a câinelui ciobănesc de Shetland are nevoie de cel puțin un periaj săptămânal cu o perie specială. Asigurați-vă că ajungeți cu peria până pe piele, și niciodată să nu periați o blană uscată. Folosiți o sticlă spray cu apă pentru a înmuia blana înainte de a o peria. Astfel, nu veți distruge firul de păr. Blana din spatele urechilor are tendința de a se încâlci. În general acest lucru se poate rezolva cu ajutorul periei. În perioada de schimbare a blănii, câinele are nevoie de un periaj mai des. În general, câinele își schimbă blana o dată pe an. Blana acestui câine nu absoarbe apa și nici nu reține murdăria, motiv pentru care o îmbăiere este necesară doar rareori.

Nu uitați de asemenea de îngrijirea dentară. Cel mai bine este să îl spălați pe dinți cu periuța, cel puțin de câteva ori pe săptămână, pentru a-i îndepărta depunderile de piatră.  Unghiile trebuie de asemenea îngrijite cel puțin lunar dacă el nu și le pilește în mod natural în timpul plimbărilor. Trebuie să aveți grijă la tăiatul unghiilor pentru că acestea conțin vase de sânge, iar dacă se întâmplă să tăiați unghiile prea adânc, data următoare câinele s-ar putea să nu mai accepte acest tratament.

Boli si afectiuni curente:

Rasa de câini Ciobănesc de Shetland este o rasă care prezintă destul de multe condiții de sănătate față de celelalte rase. Printre bolile care pot să apară la această rasă sunt și următoarele:

– displazia de șold şi displazia de umăr, apare cel mai des odată cu îmbătrânirea câinilor din această rasă. Cel mai bine este să aflați dacă părinții câinelui au suferit sau suferă de astfel de boală;

– stenoza aortică reprezintă obstrucția fluxului sanguin prin valvele aortice. În timp, ventricului stâng se va dilata, ceea ce va duce la decompensarea cardiacă și la dezvoltarea insuficienței cardiace congestive;

– atrofia retinală progresivă este o boală oculară care implică deteriorarea graduală a retinei. La începutul bolii, câinii își pierd vederea nocturnă, urmând ca pe măsură ce boala se agravează, să își piardă și vederea pe timpul zilei;

– hipotiroidismul apare atunci când corpul nu poate să își mențină nivelurile corecte de hormoni tiroidieni;

– displazia retinei este o degenerare a retinei, care înseamnă că celulele țesutului retinian nu s-au dezvoltat complet. La căței, retina va apărea sub formă de straturi de țesut cutat;

epilepsia este o condiție neurologică care de cele mai multe ori este moștenită. Atunci când suferă de epilepsie, câinele poate să aibă atacuri care îi vor provoca diverse comportamente ciudate;

– alergiile se manifestă destul de des la această rasă, cele mai întâlnite fiind cele la mâncare, cele la diverse elemente solide, și alergiile respiratorii.

Specia de Papagali Gri African Timneh

Pasari Scris de

 

Informaţii generale:

Speciile de papagali African Gri (denumirea latină Psittacus Eithacus) se găsesc pe o mare suprafață din Africa Centrală și de Vest, incluzând aici Kenya, Uganda, Liberia și insulele de pe coasta de Vest a Africii. Papagalul African Gri Timneh (Psittacus Eithacus Timneh) apare în mod natural în Liberia, Sierra Leone și în majoritatea părților vestice ale Coastei de Azur. În sălbăticie, aceste păsări trăiesc în stoluri de până la 100 de papagali. Papagalul din rasa Gri African Timneh prezintă toate atributele speciale ale acestei populare specii de păsări. Deși Timneh este o subspecie mai puțin cunoscută comparativ cu papagalul Gri African Congo, este totuși o specie foarte inteligentă. Papagalii Gri Africani sunt cunoscuți ca fiind cei mai buni vorbitori în întreaga lume. Sunt capabili să învețe peste 200 de cuvinte și o mulțime de comenzi. Îi veți auzi adeseori imitând sunete din mediul înconjurător, incluzând aici chiar și sunetele făcute de către oameni. Mulți ornitologi au studiat această specie de papagali ani întregi. Aceștia au descoperit că abilitățile cognitive ale papagalului se clasează aproape la același nivel cu cele mai inteligente specii de animale, fiind chiar la nivelul unui copil de trei ani. Doctorul Irene Pepperberg și papagalul său gri, Alex, au reușit câteva realizări notabile, mai ales în ceea ce

 Nume: Gri African Timneh

Originea: Africa Centrală și de Vest, incluzând aici Kenya, Uganda, Liberia și insulele de pe coasta de Vest a Africii.

Grupa: de dimensiuni mari

Speranta medie de viata: până la 50  ani
Inaltime:
27 – 41 cm

Culoare: gri cu coada maro

Temperament:  Pot să începe să imite încă de când sunt în perioada de creștere, dar nu vor începe să vorbească în general până când nu depășesc vârsta de un an. Pe măsură ce interacționați cu ei, vor începe să asocieze cuvintele cu însemnătatea lor, să le înțeleagă, nu doar să le imite.

Dresaj:  Nu uitați niciodată că dresajul unei astfel de păsări necesită timp și multă răbdare, motiv pentru care este indicat să nu vă pedepsiți pasărea niciodată.

Caracteristici distinctive: Ciocul îi este negru, dar prezintă o pată de culoare roz pe partea de sus a ciocului. Tinerii papagali au ochi de culoare neagră, care devin crem gălbui în primii doi ani de viață.

privește capacitatea de vorbire, de recunoaștere a formelor și a culorilor, precum și capacități numerice. Papagalul Gri African Timneh are abilitatea de a reproduce orice sunete pe care le-a auzit și care i s-au părut de interes. Poate să imite un câine, vocea oamenilor, televizorul. Există câteva cazuri chiar hilare în care a imitat soneria telefonului, ceea ce i-a făcut pe proprietari să răspundă fără ca nimeni să fie la capătul celălalt. Alt papagal a reușit performanța de a imita soneria de la intrare, iar părinții care își așteptau copiii acasă au deschis ușa doar pentru a rămâne surprinși să vadă că nimeni nu se afla la intrare. Acești papagali au toate calitățile pe care papagalul Congo Gri African le prezintă. A durat destul de mult timp, dar acest papagal a început să fie recunoscut și apreciat. Este de asemenea la același nivel de inteligență și prezintă aceleași abilități ca și papagalul Congo, dar cu toate acestea, are anumite elemente care îi sunt unice. Timneh pot să învețe să vorbească mai repede decât papagalii Congo și sunt în general mai puțin agitați și nervoși. Coloritul le este puțin mai închis la culoare, iar coada le este mai mult maro. Sunt de asemenea puțin mai mici și mai ieftini, dar ca și companion este excelent.

Descriere fizică – taxonomie:

Papagalul Timneh African Grey se găsește în general în Liberia, Sierra Leone și în partea vestică a Coastei de Fildeș. Acest papagal este mult mai închis la culoare decât papagalul Congo, prezentând o culoare mai mult castanie a cozii. Timneh diferă de Congo și în ceea ce privește mărimea, acesta fiind mult mai mic. Astfel, mărimea papagalului Timneh African Grey este între 27 – 32 cm, având o greutate de 275 – 400 grame.

Există doar trei tipuri de păsări din acest gen Psittacus Erithacus, cele mai populare fiind Congo African Grey și African Grey.

Papagalul Congo African Grey poate să fie găsit în partea centrală și de vest a Africii, cu precădere în intervalul de 10 grade nord și sud față de linia Ecuadorului. Acest papagal este cunoscut și sub denumirea de Red Tailed Grey. Această varietate are o culoare a penajului gri închis, cu pene roșii în zona cozii. Mărimea variază între 32 – 41 cm, și o greutate de aproximativ o jumătate de kg. Ocazional se pot vedea păsări care prezintă penaj roșu pe suprafața corpului, această varietate fiind cunoscută ca și Red Factor Grey.

Specia de papagali African Grey pot să crească până la o lungime de aproximativ 33 cm. Aceștia sunt cei mai mari papagali din Africa. Penajul lor poate să fie colorat în mai multe varietăți de gri, în general prezentând un gri mai închis în zona aripilor și pe spate. Distinctiv la acești papagali este culoarea cozii, care este de un roșu aprins. La fel ca și majoritatea papagalilor Africani, și acesta are un cioc încovoiat extrem de puternic.

Papagalul Gri African Timneh a fost descris pentru prima dată de Linnaeus în anul 1758. A fost unul dintre papagalii Gri mai puțin cunoscut pentru comercianții de papagali, în timp ce papagalul Congo Gri African era cel mai popular dintre aceste rase. Dar astăzi au devenit mult mai atractivi și mult mai ușor de găsit în piață. În avicultură este cunoscut ca și TAG (Timneh African Grey). Timneh este mai închis la culoare decât papagalul Congo, cu o pată maro pe penele care sunt în partea de jos a cozii. Ciocul îi este negru, dar prezintă o pată de culoare roz pe partea de sus a ciocului. Tinerii papagali au ochi de culoare neagră, care devin crem gălbui în primii doi ani de viață. Papagalii Gri African ajung la maturitate la aproximativ 4 – 5 ani. Acești papagali trăiesc foarte mult, putând în captivitate să ajungă chiar și la 70 de ani. Atunci când sunt relaxați scot niște sunete foarte plăcute. Atunci când se simt amenințați, fac un sunet destul de strident. Crescătorii au muncit mult pentru a obține mai multe variante de Gri African, folosind atât specia Congo, cât și Timneh. Varietățile descoperite includ red pied, albino, ino, albastru și multe altele. Cea mai spectaculoasă varietate este papagalul Roșu Gri African, dezvoltat în anul 1998.

Personalitate:

Specia de papagali Gri African Timneh este formată din papagali independenți ca și natură și temperament. Prezintă o personalitate și un aspect diferit decât cele ale papagalului Congo. Timneh nu este un papagal atât de solicitant ca și Congo. Dar la fel ca și acesta din urmă, Timneh este timid, dar totodată și mult mai ușor de lucrat decât cu Congo. Papagalii Timneh acceptă mult mai ușor mișcarea din jurul lui, ușile trântite și în general zgomotul de fundal care îl înconjoară, ceea ce îl face mult mai relaxat decât papagalul Congo. Papagalii Gri Africani au o relație puternică alături de perechea lor în  sălbăticie, dar și în captivitate. Timneh preferă un singur individ în apropiere, de cele mai multe ori, o persoană de sex opus. Va tolera și alte persoane din familie, dar se va atașa cu precădere de o singură persoană. Timneh este un papagal căruia îi place să se prostească și căruia îi place să se joace cu oamenii, considerând pe acea persoană de care se atașează ca fiind propria sa jucărie umană. Pe lângă vorbit, Gri African poate să imite orice sunete aude în casă, sunete care i se par interesante. Pot să imite alte păsări, animale și evident vocile pe care le aude în fiecare zi în casă. Pot să începe să imite încă de când sunt în perioada de creștere, dar nu vor începe să vorbească în general până când nu depășesc vârsta de un an. Pe măsură ce interacționați cu ei, vor începe să asocieze cuvintele cu însemnătatea lor, să le înțeleagă, nu doar să le imite. Mulți papagli Gri Africani reușesc să aibă un vocabular bogat, dar abilitățile vocale și înclinația înspre a vorbi pot să difere mult în funcție de fiecare individ în parte. Chiar dacă pot să vorbească și să imite, papagalii Gri nu sunt nici gălăgioși și nici nu încep să vocalizeze puternic la fel ca alți papagali. Papagalii Timneh sunt mult mai inteligenți decât majoritatea celorlalte specii de păsări și mult mai inteligenți decât pot să își dea seama oamenii. Sunt mai mult decât un animal de companie. Pot fi considerați un copil aflat în permanență la vârsta de trei ani, îmbrăcat în pene și cu o capacitate de a iubi incredibilă. Papagalii Gri au nevoie de multă atenție și de stimulare mentală pentru a rămâne un membru sănătos al familiei. Sunt papagali cărora le place să învețe pe întreg parcursul vieții și care vor dori să își extindă cunoștințele în multiple direcții. Papagalii din specia Gri African au nevoie de un om pentru a le lua întreaga atenție și pentru a-i menține activit. Exercițiile și joaca sunt activități importante pentru sănătatea mentală și fizică a acestui papagal. Oferiți-i papagalului o mulțime de activități pe care să le facă și elemente fizice pe care le poate utiliza pentru a-și ocupa timpul (jucării distructibile, lanțuri, scări, balansoare, frânghii, crengi).

Dresaj

Specia de papagali Gri African Timneh sunt păsări cărora le face o mare plăcere să fie prezenți în apropiere de familia lor. Au instincte naturale sălbatice intacte, motiv pentru care trebuie să fie tot timpul sub supraveghere atunci când interacționează cu oamenii. Sunt păsări puternice și au de asemenea o mușcătură puternică, iar cu ghearele pot foarte ușor să zgârie. Au nevoie de socializare constantă în perioada în care sunt tineri, după care un dresaj continuu pentru a fi un membru al familiei. Ar trebui să îi oferiți noului venit câteva zile pentru a se obișnui cu voi, cu casa în care se află, cu cușca și cu noile voci pe care le aude. Papagalul Gri African Timneh este ușor timid și destul de precaut din fire, motiv pentru care au nevoie de o perioadă de ajustare. Sunt rezervați în ceea ce privește noile persoane din jurul său, ceea ce înseamnă că vor rămâne undeva în fundal o perioadă, până când se acomodează și deci că pot avea încredere în aceste noi persoane. O pasăre hrănită din mână încă de când era mică, nu va avea nevoie de foarte multă muncă pentru a deveni o pasăre sociabilă. Nu uitați niciodată că dresajul unei astfel de păsări necesită timp și multă răbdare, motiv pentru care este indicat să nu vă pedepsiți pasărea niciodată. Dacă faceți acest lucru, veți reuși să distrugeți relația de încredere pe care ați construit-o până atunci.

Hrana:

Specia de papagali Gri African Timneh sunt învățați ca și în sălbăticie să adune nuci, semințe și fructe. Se știe despre acești vegetarieni că le place să mănânce stratul superior al nucilor de cocos, precum și fructele roșii ale Cola Tragacantha. Recent au descoperit că le place să mănânce grâu, lucru descoperit ca urmare a distrugerilor pe care le pricinuiesc recoltelor de grâu din Africa.

La magazinele de specialitate puteți să găsiți bare presate de semințe, cu aromă de miere, de fructe de pădure sau multe alte variante. Acestea sunt foarte îndrăgite de către papagalii din rasa Lovebirds. Pe lângă semințe, este indicat să îl hrăniți cu mâncare proaspătă, cum sunt legumele, fructele și fructele de pădure. Mere, morcovi, pere, porumb, broccoli, spanac sunt opțiuni foarte bune pentru hrana papagalului, acestea fiind foarte bogate în nutrienți. La fel ca și oamenii, nici papagalilor nu le place mâncarea care se îndepărtează de gustul ei original. Mâncarea procesată excesiv își pierde din valoarea nutritivă, conținând adeseori calorii care pot să ducă la creșterea în greutate. Nici mâncarea prăjită nu trebuie să existe în meniul papagalilor.

Boli si afectiuni curente:

Specia de Papagali Gri African  Timneh este predispusă la destul de multe probleme de sănătate, motiv pentru care trebuie să aveți tot timpul grijă de el și mai mult, trebuie să îl urmăriți tot timpul. Observându-l, veți putea să înțelegeți ceea ce transmite în diferite ipostaze. Dacă îl vedeți că bea prea multă apă, că nu mănâncă destul sau că mănâncă prea mult, că este prea slab sau prea gras, că este letargic, atunci cu siguranță există o problemă de sănătate și ar trebui să mergeți cu el la un medic veterinar.

Unele dintre problemele care pot să apară sunt următoarele:

– alergiile;

– căderea penelor;

– voma;

– constipația;

– îi curge nasul și dificultăți la respirație;

– probleme cu ciocul, cu picioarele sau cu ochii;

– pierderea echilibrului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Specia de Pești Crap

Pesti Scris de

 

Informaţii generale:

Specia de pești Crap (Cyprinus Carpio) a fost folosit în acvaculturile din lume încă de la începuturile istoriei lumii, fiind crescut în China încă din anul 475 BC. Formele sale ornamentale din Japonia (koi) încă reprezintă simbolul curajului și al energiei. Peștii din specia Crap sunt nativi din Asia, de unde a fost împrăștiat în Europa, fiind astăzi stabilit în aproape toate continentele, cu excepția Antarticii. Acesta poate să fie considerat cel mai des întâlnit pește de apă dulce și cu cea mai mare distribuție. Este o importantă sursă de hrană în multe părți ale lumii, fiind crescut atât în bazine, cât și în captivitate. Capacitatea sa rapidă de creștere și abilitatea sa de a tolera diverse medii înconjurătoare adverse sunt de asemenea recunoscute. Există câteva întrebări cu privire la momentul și locul în care Crapul a fost introdus în Statele Unite ale Americii. Dekay (1842) a susținut că specia a fost adusă din Franța de către Henry Robinson din Orange County, New York în anii 1831 și 1832. Într-o scrisoare către DeKay, Robinson detaliază că a ținut peștii în bazine și că a eliberat timp de câțiva ani câte aproximativ 20 de pești în Râul Hudson, reușind astfel să ofere o valoare comercială speciei. Totuși, după examinarea acestor pești din râul Hudson, s-a constatat că aceștia erau pești de aur sau hibrizi, nu pești din specia Crap. În Connecticut, acest pește a fost introdus în anul 1840. Au fost prezentate cazuri nenumărate în care peștii au reușit să scape din bazinele în care se aflau în apele

 Nume: Crap

Originea: Originar din Asia, se găsește astăzi răspândit în întrega lume

Tip: pești de dimensiuni medii

Lungime: 30 – 100 cm

Greutate: 10 – 20 kg

Speranta medie de viata: până la 30 ani

Culoare:  Peștii crescuți în habitat natural au solzi mai mari și de culoare gălbui-maronii și verde-maroniu pe cap, pe spate și pe lateralele corpului. Partea abdominală poate să fie gălbuie sau albă. Coloritul majorității peștilor crescuți în captivitate este similar, cu câteva excepții, datorate cu precădere mediului în care a crescut.

Comportament:  Acest pește poate să supraviețuiască fără probleme perioadelor reci din iarnă și pot să supraviețuiască și cu o concentrație scăzută de oxigen. Crapul este capabil să crească în fiecare zi între 2 – 4% din greutatea corpului său.

Caracteristici distinctive: Capul este destul de mic, iar gura prezintă buze groase și care au capacitatea de a se extinde destul de mult. Au patru mustăți. Mustățile de pe maxilar sunt mai scurte decât cele de pe mandibulă.

din apropiere. Începând cu anul 1885, Comisia pentru Pescuit din America a intervenit activ populând lacurile și râurile cu pești din specia Crap. Ca și rezultat al acestei creșteri a populației, Crapul a reușit să aibă o prezență tot mai mare în apele dulci ale Americii. Totuși, peștele din specia Crap este privit ca și un pește parazit din cauza tendinței acestuia de a distruge vegetația și de a crește turbiditatea apei prin îndepărtarea plantelor și schimbând forma fundului apei, ceea ce duce la deteriorarea habitatelor speciilor care au nevoie de vegetație și de apă clară. Este arătat faptul că peștii Crap pot să distrugă vegetația acvatică prin consumarea plantelor și prin privarea acestora de lumină, ceea ce implicit înseamnă stoparea fotosintezei. Crapul obișnuiește să miște fundul apei în timpul hrănirii, ceea ce duce la creșterea turbulenței apei. S-a descoperit astfel că îndepărtarea crapului din anumite rezervoare a dus la reapariția unei diversități subacvatice mari și abundente, precum și reapariția vegetației acvatice. Mai există dovezi că peștele din specia Crap vânează ouăle altor specii de pești. Din acest motiv, se consideră că acest pește a reușit să distrugă numeroase alte specii de pești, prin distrugerea habitatului acestora.

Descriere fizică:

Peștii crescuți în habitat natural prezintă un corp mai alungit, în timp ce peștii din specia Crap crescuți în captivitate prezintă un corp mai compact. Capul și corpul acestor pești se aliniază perfect în cazul celor crescuți în sălbăticie, în timp ce pentru cei crescuți în captivitate se poate observa o adâncitură în zona de legătură dintre cap și corp. Capul este destul de mic, iar gura prezintă buze groase și care au capacitatea de a se extinde destul de mult. Au patru mustăți. Mustățile de pe maxilar sunt mai scurte decât cele de pe mandibulă. Peștii crescuți în habitat natural au solzi mai mari și de culoare gălbui-maronii și verde-maroniu pe cap, pe spate și pe lateralele corpului. Partea abdominală poate să fie gălbuie sau albă. Coloritul majorității peștilor crescuți în captivitate este similar, cu câteva excepții, datorate cu precădere mediului în care a crescut (culoarea apei, a solului, mâncarea, etc). Mărimea acestor pești poate să ajungă până la 1 m și o greutate de până la 37,3 kg. Cel mai longeviv pește cunoscut a ajuns la venerabila vârstă de 47 ani. Prezintă aripioare dorsale (16 – 21 de oase), anale, caudale, pectorale și pelvice. Numărul de vertebre al acestor pești este între 35 – 38.

Comportament:

Peștele din specia Crap trăiește în apele curgătoare, în zonele inundate, dar și în rezervoare de apă și lacuri. Crapul este un pește care trăiește mai mult pe fundul apei, dar care caută mâncare în stratul de mijloc și superior al apei. Bălțile de pește din Europa sunt în general puțin adânci, cu un fund al apei mâlos și cu multă vegetație. Spectrul ecologic al peștelui crap este unul larg. Cea mai bună creștere este obținută la temperaturi între 23 și 30 grade Celsius. Acest pește poate să supraviețuiască fără probleme perioadelor reci din iarnă și pot să supraviețuiască și cu o concentrație scăzută de oxigen. Crapul este capabil să crească în fiecare zi între 2 – 4% din greutatea corpului său. Potă să ajungă până la 1 kg într-un singur sezon în zonele subtropicale. Creșterea lor este mai temperată în zonele mai reci. Reproducerea peștilor Crap începe odată cu creșterea temperaturilor apei (ar trebui să ajungă între 17 – 18 grade Celsius). Peștii din varietatea asiatică încep să se reproducă când concentrația de ion din apă crește abrupt la începutul sezonului ploios. Crapii crescuți în habitate închise își depun icrele în câteva ore. Cantitatea de icre depuse este între 100 – 230 g pentru fiecare kg cântărit. Dezvoltarea embrionului de crap durează aproape 3 zile la temperaturi de 20 – 23 grade Celsius. În condiții naturale, peștii care au eclozat rămân încă atașați în zona în care au fost depuse ouăle. La trei zile după eclozare, li se dezvoltă partea din spate a vezicii, iar peștele începe să înoate orizontal și să consume mâncare. În anumite portiuni din zona sa natală, crapul poate să ajungă la maturitate sexuală chiar și la finalul primului său an de viață, dar în general, are nevoie de trei sau patru ani.

Statut Specie:

Impactul negativ pe care peștele din specia Crap îl are în ecosistemul său natural este de multe ori unul negativ. Acești pești obișnuiesc să smulgă din rădăcini plantele și să distrugă populațiile de plante acvatice. De asemenea, cresc turbiditatea apei ca urmare a săpării continue după hrană. Drept urmare, lumina pătrunde mai greu în apa în care trăiește Crapul, ceea ce duce la distrugerea populațiilor de nevertebrate care se bazează pe plantele acvatice. Se mai știe despre acest pește că obișnuiește să consume ouăle altor specii de pești. În ceea ce privește statutul actual, este un pește larg răspândit în întreaga lume, fiind apreciat atât de către pescari cât și pentru calitățile sale nutritive. În acest moment, Uniunea Mondială a Conservării Peștilor (IUCN) nu consideră specia de pești Crap să fie vulnerabilă sau amenințată cu extincția.

Hrana:

Peștii din specia Crap sunt bentivori, hrănindu-se cu sedimentele aflate la o adâncime de până la 12 cm, aspirând nămol de pe fundul apei și apoi eliminându-l selectiv, consumând elementele nutritive care rămân. Galeriile de hrănire ale crapului sunt ușor de recunoscut în apele mici, ca și depresiuni în sedimentul de pe fundul apei. Crapii sunt omnivori, iar dieta lor variază în funcție de locația în care aceștia se află și totodată în funcție de fiecare sezon, depinzând în funcție de existența mâncării. Microcrustaceele sunt comune în dieta peștilor Crap în perioada de primăvară și vară. Moluștele sunt consumate doar atunci când există într-un număr mare. Trecerea la o dietă planctivoră poate să apară doar atunci când zooplanctonul este limitat. Peștii Crap care au fost introduși într-un habitat se pot adapta foarte ușor și vor consuma resurse de hrană pe care populațiile existente nu o consumă. Capacitatea lor specială de a se hrăni din sedimentele de pe fundul apei le permite să acceseze o resursă de hrană pe care alte specii nu o utilizaează, incluzând aici și detritus. În perioada de creștere (sub 15 cm), Crapii se hrănesc cu alge și zooplancton. Între 15 – 40 cm se hrănesc cu insecte, macroinvertebrate și detritus. Peste 40 cm se hrănesc și cu plante. Crapii adulți se hrănesc cu o varitate largă de organisme, incluzând aici insecte, crustacee, molște, ouă de pește, rămășițe de pești, plante acvatice și semințe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rasa de Iepuri Palomino

Rozatoare Scris de

 

Informaţii generale:

Rasa de iepuri Palomino este una cu un istoric interesant și chiar impresionant într-o anumită măsură. Mark Young, un rezident din Coulee Dam, Washington, a crescut iepuri decenii la rând începând din 1910, în crescătoria de iepuri Lone Pine. Una dintre cele mai mari dorințe ale sale era să dezvolte o nouă rasă de iepuri. A denumit procesul propriu de dezvoltare a acestei noi rase  ”Încrucișarea Culorilor”. Între anii 1940 și 1950, Mark Young a încrucișat diverse tipuri de iepuri în scopuri comerciale. Rasa de iepuri Palomino a început să apară cu iepuri de culoare neagră sau maro. Dar atunci când iepurii creșteau, începea să apară o culoare diferită, mai palidă, mai gălbuie. Drept urmare, a început să își concentreze atenția înspre încrucișarea celor două rase. Ca și rezultat, un iepure de culoare bej și-a făcut apariția. Mark a numit acest iepure ”Bejul American”. Dezvoltarea continuă a rasei a permis îmbunătățirea coloritului. Ca urmare a eforturilor sale, Mark Young a reușit să obțină iepuri de culoare bej, pe care i-a denumit maronii. În curând, cu ajutorul unor co-crescători, Mark a reușit să transforme acești noi iepuri într-o rasă. Împreună, echipa de crescători de iepuri, alături de Mark, a obținut acordul ARBA și standardul rasei, care inițial a fost denumit ”Washingtonian”, referință evidentă la statul în care rasa a fost dezvoltată. Rasa a fost pentru prima dată prezentată

 Nume: Palomino

Originea: America

Grupa: Iepuri de dimensiuni mari / semi-arcuiți

Greutate: Între 4 – 5 kg

Speranta medie de viata: până la 5 – 10 ani

Culoare: bej

Temperament:  Temperamentul lor docil îi face niște animale de companie excelente atunci când sunt puse alături de copii. Totuși, în ciuda acestui temperament foarte plăcut și a valorii sale comerciale crescute, acești iepuri încă nu au reușit să aibă parte de popularitate pe care ar merita-o.

Status rasă:  Rasa de iepuri Palomino nu este una amenințată, ci din contră este în continuă creștere pe măsură ce oamenii descoperă această rasă cu un temperament excelent și cu o cantitate impresionantă de carne pe ei.

Caracteristici distinctive: Palomino este un iepure bej-auriu, asemenea faimosului cal Palomino. Rasa recunoscuse două varietăți: auriu și lynx. Din punct de vedere genetic, auriu este de fapt un bej mai strălucitor.

în cadrul convenției ARBA din Portland, Oregon, în anul 1952. Aici numele i-a fost schimbat din ”Washingtonian” în rasa de iepuri Palomino. După multe eforturi la care crescătorii au fost supuși în următorii ani, rasa a fost în final recunoscută în anul 1957. Numele clubului crescătorilor de iepuri din această rasă este oraecum unic: the Palomino Co-Breeders. Emblema clubului include două mâini asupra unui iepure auriu, comemorând astfel strângerea de mână pe care fondatorul rasei, Mark Young, o dădea noilor crescători cărora le vânduse iepurii. Palomino este un iepure bej-auriu, asemenea faimosului cal Palomino. Rasa recunoscuse două varietăți: auriu și lynx. Din punct de vedere genetic, auriu este de fapt un bej mai strălucitor. Lynx nu este de fapt un adevărat lynx, ci doar o versiune diluată de auriu, pe care majoritatea crescătorilor o denumesc crem. Tipul corpului este comercial, similat cu cel al iepurelui New Zealand. Iepurele din rasa Palomino are un temperament foarte blând. Totuși, în ciuda acestui temperament și a proprietăților comerciale atât de valoroase, iepurele Palomino nu a fost observat de prea multă lume. Dar de altfel, majoritatea iepurilor crescuți în scopuri comerciale nu au devenit niște rase populare. Majoritatea acestor rase sunt suportate de către American Livestock Breeds Conservancy, care încearcă să promoveze și să protejeze speciile amenințate cu dispariția. Rasa Palomino este totuși într-un ușor dezavantaj pentru că această asociație a ales să nu sponsorizeze rasa despre care spunea că a apărut prea recent și că nu reprezintă o populație genetică distinctă.

Descriere fizică:

Rasa de iepuri Palomino este un iepure de dimensiuni mari, crescut în special pentru carnea sa. Are o valoare comercială mare ca și iepure de carne, dar are o structură osoasă mai slab dezvoltată decât cea a altor rase de iepuri pentru carne. Acest lucru îi permite să aibă o cantitate mai mare de carne pe carcasă. Iepurii din rasa Palomino au nevoie de mult timp pentru a ajunge la maturitate. Greutatea unui iepure Palomino pre-junior este de maxim 2,2 kg. Masculii Junior nu ar trebui să depășească greutatea de 3,6 kg, cu o greutate minimă de 1,8 kg. Femelele Junior au o greutate de 3,8 kg, cu un minim de 1,8 kg. Femelele adulte Palomino cântăresc între 4 – 5 kg, iar greutatea ideală este de 5 kg. Masculii adulți ajung la o greutate de 3,6 – 5 kg, iar greutatea ideală este de 4,5 kg. La fel ca și rasa New Zealand, iepurele Palomino prezintă un tipar comercial al corpului, de o lungime medie. Picioarele din spate sunt bine rotunjite, iar umerii îi sunt largi și bine dezvoltați. Are urechi ridicate și mari, iar ochii îi sunt maro. În esență, linia spatelui se ridică de la ceafă și atinge punctul cel mai înalt deasupra coapselor, după care coboară abrupt înspre coadă. Blana face parte din categoria celor care revin repede în poziția inițială atunci când treci cu mâna prin ea. Este recomandat un periaj zilnic al blănii. Palomino este un iepure bej-auriu, asemenea faimosului cal Palomino. Rasa recunoscuse două varietăți: auriu și lynx. Din punct de vedere genetic, auriu este de fapt un bej mai strălucitor. Lynx nu este de fapt un adevărat lynx, ci doar o versiune diluată de auriu, pe care majoritatea crescătorilor o denumesc crem.

Personalitate:

Iepurii din rasa Palomino sunt cunoscuți ca fiind prietenoși, blânzi și foarte dulci. Sunt niște iepuri deștepți și pot să fie dresați pentru a-și face treburile într-un anumit loc. Trebuie totuși să aveți răbdare până va învăța acest lucru. Mulți crescători vor avea 5 sau 6 cutii puse în întreaga casă, astfel că iepurele va putea să își aleagă locul preferat. Pe lângă aceste lucruri, femelele sunt recunoscute ca niște mame excelente, care cresc pui de o calitate foarte bună. Temperamentul lor docil îi face niște animale de companie excelente atunci când sunt puse alături de copii. Totuși, în ciuda acestui temperament foarte plăcut și a valorii sale comerciale crescute, acești iepuri încă nu au reușit să aibă parte de popularitatea pe care ar merita-o. Acest lucru este din cauza faptului că există numeroase alte rase comerciale care sunt mult mai vechi și mai susținute de către asociațiile de profil. Dacă petrece mult timp închis, acest iepure va deveni plictisit și depresiv, mai ales dacă nu are și un companion. Iepurele Palomino este excelent pentru persoanele care au pentru prima dată un animal de companie, iar mentenanța sa este destul de mică. Pentru că este un animal social, acest iepure este perfect pentru cupluri și pentru seniori, atâta timp cât persoanele au capacitatea de a avea grijă de acești iepuri. Nu uitați că este indicat să îi dați acestui iepure câteva jucării speciale pentru ei. Datorită personalității lor diferite, acești iepuri sunt destul de selectivi cu jucăriile. Unii iepuri sunt mulțumiți cu doar câteva piese de carton sau lemn, în timp ce alții au nevoie de jucării care să îi stimuleze mental.

Hrana și cușca

La fel ca orice alt iepure, hrana iepurelui Palomino constă în 70% fân de înaltă calitate, iar restul dintr-o mixtură de frunze verzi, peleți, fructe și legume. Un iepure adult poate să mănânce un sfert de cupă de peleți în fiecare zi pentru fiecare jumătate de kg pe care îl cântărește. Alte frunze de verdețuri, în special legume, sunt esențiale pentru sănătatea iepurelui, fiind necesare ocazional pentru a preveni eventuale derapaje digestive. De dragul varietății puteți să îi oferiți și bunătăți cum sunt morcovi, piersici, pere, mere, prune, căpșuni sau alte fructe. Trebuie totuși să fiți atenți când îl hrăniți cu fructe pentru că acestea pot să fie bogate în zaharuri. Crescătorii de iepuri în scopuri comerciale mai adaugă și alte elemente nutritive dietei zilnice. Mai trebuie să aibă tot timpul apă proaspătă într-un bol. Iepurii din rasa Palomino sunt, după cum le spune și numele, iepuri de dimensiuni mari. Mai mult, aceștia sunt crescuți în scopuri comerciale, nu neaparat ca și animale de companie, cu toate că personalitatea lor favorizează iepurele ca și animal de companie. Pentru a-i putea lăsa personalitatea să debordeze, iepurii din rasa Palomino au nevoie de mult timp petrecut afară din cușcă și pentru a realiza o legătură puternică cu membrii familiei. Este o rasă care se descurcă excelent atât afară, cât și în interior, pentru că au blana destul de densă și de aspră pentru a face față temperaturilor scăzute.  Astfel, este indicat ca acest iepure să fie ținut în cuști amenajate în afara casei, cuști care să poate să îl ferească de razele puternice ale soarelui sau de temperaturile extreme ale iernii. Atunci când sunt afară, sunt recomandate cuștile extensibile, zonele îngrădite, tocmai pentru a-i oferi o mai mare protecție. Dacă este ținut în cușcă, aceasta ar trebui să fie de cel puțin cinci ori mărimea corpului iepurelui și să îi permită să stea relaxat în picioare. Nu este indicat ca podeaua cuștii să fie realizată din sârmă pentru că iepurele ar putea să își prindă picioarele în ochiurile de sârmă. Iepurele ar trebui să mai aibă un loc doar al lui unde să se ascundă atunci când vrea să doarmă liniștit.

Toaletaj:

Iepurii din rasa Palomino necesită o simplă periere săptămânală pentru a înlătura blana în exces și pentru a preveni încâlceala firelor de păr. Iepurii obișnuiesc să se îngrijească reciproc, motiv pentru care este indicat să aveți cel puțin două exemplare. Când au grijă unul de celălalt, iepurii își ling urechile, nasul, vârful capului și în jurul ochilor.

Scopul și statusul rasei:

Conform celor prezentate de către American Livestock Breeds Conervancy, rasa de iepuri Palomino nu este una amenințată, ci din contră este în continuă creștere pe măsură ce oamenii descoperă această rasă cu un temperament excelent și cu o cantitate impresionantă de carne pe ei. Este utilizat în scopuri comerciale și în general crescut pentru carnea sa. Iepurele Palomino este ideal ca și animal de companie pentru persoanele care au pentru prima dată un animal domestic.

Probleme de sănătate:

La fel ca și alte rase de iepuri, și rasa de iepuri Palomino poate să fie predispus la răceli și la infecții virale. Expunerea la praf, la schimbările bruște de temperatură, precum și capacitatea scăzută de rezistență la stres îl poate predispune la diverse boli. Datorită blănii sale scurte și aspre, iepurele Palomino nu este expus riscului de a face blocaje intestinale din cauza blănii ingerate. Printre acestea enumerăm și:

– conjunctivita este o infecție bacteriană a pleoapelor cauzată de către fum și praf;

– probleme ale urechilor;

– coccidiosis este o problemă intestinală, un parazit apărut din cauza condițiilor igienice precare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rasa de Câini Prepelicar Breton

Caini/Rase de caini Scris de

 

Informaţii generale:

Rasa Prepelicar Breton a primit numele zonei celtice a nord-vestului Franței (Bretagna), un teritoriu care a fost cu multă vreme în urmă un regat independent. Bretania este pământul celților, locul de baștină al cunoscutului rege Arthur, și care de-a lungul timpului a fost un important centru de comerț între cele două țări. Comerțul de câini constituia o componentă importantă în acea perioadă. Se poate observa cu ușurință atât din coloritul lor cât și din alte caracteristici fizice faptul că Prepelicarul Breton și rasa Spanielul Springer Scoțian împărtășesc aceiași strămoși. Primele dovezi ale apariției rasei Prepelicarul Breton au fost picturi și tapițerii datând din secolul al XVII-lea. Acestea arată un câine maro cu alb urmărind o potârniche. Rasa Prepelicarul Breton modernă a apărut într-un mic orășel din Britania, numit Pontou, la mijlocul secolului XVIII. Se presupune că această rasă a apărut ca urmare a încrucișării a unei femele alb cu maro închis, aparținând unui vânător francez, cu un mascul gălbui cu alb adus în Bretania după ce a fost împușcat de către un vânător englez. Dintre cei doi căței rezultați, unul a făcut furori în zonă, deținând abilități excelente de vânător. Rezultatul obținut a fost un câine de vânătoare

Nume: Prepelicar Breton

Originea: Franța

Grupa: Câini de vânătoare

Inaltime: Femela 56 – 64 cm, Mascul 58 – 68 cm

Greutate: Femela 32 – 35 kg, Mascul 34 – 38 kg

Speranta medie de viata: până la 10 – 12 ani

Culoare: orice culoare în afară de alb, cel mai des întâlnit este negru

Temperament:  Sunt câini energici și au nevoie de exerciții zilnice. Le place să se joace cu alte persoane în curte, dar când seara vine, vor dori să fie luați în casă alături de dumneavoastră.

Dresaj: Pentru un Briard nu este deloc ușor să ierte pe cineva care s-a purtat urât cu el.

Caracteristici distinctive: Mersul reprezintă o caracteristică distinctivă la această rasă, pentru că deși este descris ca fiind elastic, și în ciuda înfățișării mari, se spune despre această rasă că ”plutește”.

care sperie păsările și aduce vânatul. Localnicii s-au atașat destul de repede de această rasă, mai ales datorită agilității și a vitezei lor. Cam în aceeași perioadă, show-urile canine au început să devină o modă atât în Anglia cât și în Franța. Rasa Prepelicarul Breton a făcut cu ușurință trecerea de la câini de vânătoare la câștigători de concursuri, fiind recunoscuți ca și rasă în anul 1907, în Franța. Primul câine din rasa Prepelicar Breton recunoscut în Franța a fost un mascul portocaliu cu alb pe nume Boy. În Statele Unite au apărut abia în anul 1931, și odată ce au început să fie cunoscuți au reușit să câștige o doză importantă de popularitate. Primul câine din rasa Prepelicarul Breton înregistrat în America a fost Edir du Mesnil, în anul 1934. La fel ca multe alte rase, și Prepelicarul Breton a avut de suferit din punct de vedere al exemplarelor în timpul celui de-al doilea război mondial. În Franța, reproducerea acestei specii a suferit o scădere dramatică în acea perioadă. Imediat după război, crescătorii francezi au decis să primească și câinii cu pete negre în standardul rasei, tocmai pentru că gena rasei a fost aproape distrusă pe timpul războiului. America și Canada în schimb nu au acceptat culoarea neagră ca și standard al rasei.

Descriere fizică:

Rasa Prepelicarul Breton este o rasă bine proporționată, pătrățoasă, înălțimea la nivelul umerilor egalizând lungimea corpului. Partea din față a corpului este ușor mai înaltă decât zona dorsală. Este un câine cu o înălțime medie și cu oase ușoare. Combinația dintre picioarele lungi și oasele ușoare permite câinilor din rasa Prepelicarul Breton o remarcabilă agilitate și viteză. De altfel, această rasă este cunoscută și apreciată pentru abilitatea de a acoperi o porțiune mare de teren atunci când sunt la vânătoare. Coada le este mică, dacă nu chiar inexistentă. Blana este mai puțin deasă și bogată decât la spaniel și de obicei este întinsă sau în valuri. Expresia câinilor din rasa Prepelicarul Breton este alertă și ageră, dar totodată blândă, în timp ce ochii le sunt protejați de desișurile terenurilor de vânătoare de către niște pleoape destul de protuberante și de greoaie.

Personalitate:

Rasa Prepelicarul Breton este o rasă veselă, fericită, energică și iubitoare de activități în aer liber. Sunt niște câini excelenți pentru o familie care iubește vânătoarea sau care iubește excursiile. Câinilor le face o deosebită plăcere să meargă în plimbări lungi alături de vânător, dar totodată le face plăcere să se joace cu copiii în spatele curții. Sunt totodată temperați și loiali, în timp ce consideră familia din care fac parte ca fiind haita lor, motiv pentru care se simt fericiți și sunt plini de afecțiune. Deși pare a fi un câine ideal pentru a fi ținut în apartament datorită mărimii sale, habitatul perfect pentru rasa Prepelicarul Breton este o fermă cu destul de mult teren la dispoziție, teren pe care să alerge și să își consume energia toată ziua. Au nevoie zilnică de câteva ore de exerciții susținute, motiv pentru care, plimbarea de seară prin cartier alături de el nu este o soluție ideală. O singură astfel de plimbare nu le va satisface nevoia de exerciții zilnice. Familiile care practică vânătoarea au destul de mult de câștigat de pe urma acestor câini pentru că se descurcă excelent în câmp, lucrează îndeaproape cu vânătorul. Deși par a fi destul de sensibili, rasa Brittany sunt câini rezistenți, care vor îndura cu plăcere orice tip de teren sau orice condiții atmosferice, în căutarea vânatului. Prepelicarul Breton este special creat pentru a asista vânătorii de păsări. Au nevoie să fie angrenați în activități care le menține interesul ridicat și mintea în alertă. Dacă sunt lăsați prea mult timp singuri, ar putea să apară stări de anxietate, ceea ce va duce automat la comportament depresiv și distructiv. De asemenea, dacă nu își fac exercițiile zilnice, vor deveni hiperactivi și extrem de greu de controlat.  Doar prin intermediul activităților mentale și fizice puteți să evitați apariția unor astfel de comportamente. Atunci când ieșiți cu el la plimbare, exceptând cazul în care sunteți la vânătoare, este indicat să îl purtați în lesă. Motivul este unul singur: păsările. Păsările sunt mereu o atracție irezistibilă la această rasă.

Dresaj:

Fiind un câine foarte inteligent, rasa Prepelicarul Breton excelează la dresajul pentru supunere. Recompensele pozitive sunt cele mai bune metode de a obține rezultatul dorit de la această rasă, în timp ce un comportament dur va duce la dezvoltarea unor acțiuni de evitare și mai mult, le va deranja cu siguranță partea lor sensibilă. Vânătorii nu au nevoie să îi dreseze intens pentru ieșirea la vânătoare. Câteva comenzi de bază ar trebui să fie de ajuns, deoarece bagajul genetic al acestor câini conține toate elementele necesare pentru o vânătoare de succes. Socializarea este importantă încă din stadiul de căței. Rasa Prepelicarul Breton are tendința de a fi timidă, motiv pentru care o expunere a câinilor la oameni noi, noi situații, ar putea să îndepărteze această timiditate.

Toaletaj:

Deși această rasă este una dintre cele  mai ușor de îngrijit rase. Mențineți în bune condiții blana prin periaje săptămânale și câte o baie cu șampon atunci când este necesar. Nu își pierd foarte mult părul. Verificați-i urechile săptămânal pentru a identifica orice posibilă infecție, semne de roșeață sau chiar diverse elemente nedorite (scaieți, iarbă, frunze, etc), rămase acolo în timpul incursiunilor prin tufișuri după păsări.

Nu uitați de asemenea de îngrijirea dentară. Cel mai bine este să îl spălați pe dinți cu periuța, cel puțin de câteva ori pe săptămână, pentru a-i îndepărta depunderile de piatră.  Unghiile trebuie de asemenea îngrijite cel puțin lunar dacă el nu și le pilește în mod natural în timpul plimbărilor. Îngrijirea unghiilor menține picioarele câinilor în condiții bune și mai mult, vă protejează pe dumneavoastră de zgârieturi atunci când sare să vă întâmpine.

Boli si afectiuni curente:

Rasa Prepelicarul Breton este o rasă rezistentă, cu puține afecțiuni care să dea de furcă proprietarilor. Ca afectiuni specifice ce pot fi intalnite la aceasta rasa:

– displazia de șold şi displazia de umăr, apare cel mai des odată cu îmbătrânirea câinilor din această rasă. Cel mai bine este să aflați dacă părinții câinelui au suferit sau suferă de astfel de boală;

– hipotiroida este o disfuncție a glandei tiroide. Aceasta este considerată a fi motivul apariției epilepsiei, alopeciei, obezitatea, letargie, hiperpigmentarea și alte boli ale pielii;

– disfuncții tiroidiene, care sunt cunoscute pentru că duc la pierderea părului, la obezitate, la letargie și la alte probleme ale pielii;

– epilepsia este o condiție neurologică care de cele mai multe ori este moștenită. Atunci când suferă de epilepsie, câinele poate să aibă atacuri care îi vor provoca diverse comportamente ciudate;

– atacuri neurologice, cauzate de mai mulți factori și care pot apărea în orice moment. Tremuratul, urinatul subit, privitul în gol, spasme musculare, pierderea conștienței sunt exemple de posibile astfel de atacuri. Acestea pot fi ținute sub control prin medicamentație, dar nu pot fi stopate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 2 3 33
Mergi Sus